Joi, 20 noiembrie 2025, ora 19:00
Filarmonica de Stat Oradea
Sala de concerte „Enescu – Bartók”
CONCERT VOCAL-SIMFONIC
De la clar la infinit
Dirijor: Fedor Rudin
Solistă: Gabriela Iștoc – soprană
În program:
Wolfgang Amadeus Mozart – Simfonia Nr. 39 în Mi bemol Major, K. 543
Gustav Mahler – Simfonia a 4-a în Sol Major
Muzica, la fel ca toate artele, a trecut prin diferite perioade de creație, curente, epoci care au caracterizat-o în diferite moduri. Elementele specifice fiecărui curent au fost influențate de societate, de celelalte arte, de gândirea oamenilor care promovau un anumit curent și chiar de stilul de viață al celor din perioada respectivă. Desigur, muzica s-a manifestat în paralel cu celelalte arte, respectând aceleași principii precum pictura, arhitectura, literatura sau poezia.
Clasicismul, romantismul și modernismul au fost trei dintre cele mai bine conturate curente din muzica clasică. Radical opuse din anumite puncte de vedere, totuși fiecare curent a fost consecința celui anterior și inevitabil, s-au influențat unul pe celălalt. Cu siguranță, fiecare a reprezentat o evoluție a muzicii, o îmbogățire a ei și un pas mai departe în desfășurarea muzicii clasice.
Clasicul s-a caracterizat prin claritate și echilibru, făcând referire chiar la perfecțiunea din Antichitate. Reprezentanții clasicismului s-au întors mereu spre valorile întâlnite în Grecia și Roma Antică, încercând să preia numeroase elemente pentru a atinge idealul prin claritate și perfecțiune, dar și prin a pune accent pe rațiune, și nu pe emoție. Pe de altă parte, romanticii au depășit limitele clasicismului, tocmai din încercarea de a sparge barierele și de a aduce inovație în tot ceea ce au creat. Au adus în prim-plan simțirea umană, mai presus decât rațiunea și echilibrul promovate anterior. Modernismul a reprezentat o urmare a romantismului, în care compozitorii au încercat să meargă și mai departe cu experimentele, să aducă și mai multe elemente inovative în muzica lor, îndepărtându-se astfel substanțial de tot ceea ce însemnase clasicismul și încercând totodată să atingă infinitul în muzică. Însă, niciunul dintre cele trei curente și nici din celelalte care s-au întâlnit în muzica clasică, nu reprezintă un ideal, ci fiecare a marcat muzica într-un anumit mod. În plus, fiecare curent are frumusețea sa și tocmai din acest motiv, îmbinarea armonioasă a unor lucrări scrise în epoci diferite, aduc o frumusețe aparte concertului pe care îl alcătuiesc.
De la clar la infinit, concertul Filarmonicii de Stat Oradea din data de 20 noiembrie, ora 19.00, de la sala de concerte „Enescu – Bartók”, aduce în fața publicului tocmai contrastul dintre clasicism și romantism târziu-modernism, respectiv claritatea și infinitul și în același timp, frumusețea care a cuprins aceste curente. Din creația clasică, se va interpreta Simfonia nr. 39 în Mi bemol Major, K. 543 de Wolfgang Amadeus Mozart, iar la polul opus, Simfonia nr. 4 în Sol Major de Gustav Mahler. Concertul va fi dirijat de Fedor Rudin, iar solista care va interpreta partitura de soprană din simfonia lui Mahler, va fi Gabriela Iștoc.
Simfonia nr. 39 în Mi bemol Major, K. 543 a fost finalizată de către Wolfgang Amadeus Mozart în 26 iunie 1788 și face parte din setul ultimelor sale simfonii, compuse în vara anului 1788. Cele două care au urmat, nr. 40 și nr. 41 au fost finalizate la 25 iulie, respectiv 10 august, fiind scrise într-un timp record. Dirijorul austriac Nikolas Harnoncourt a afirmat chiar faptul că cele trei simfonii au fost scrise de către Mozart pentru a forma un întreg. Unul dintre argumentele care susțin acest fapt este acela că Simfonia nr. 39 are o introducere lungă, precum o uvertură, însă nu are o codă.
În vara în care a compus ultimele sale simfonii, Mozart a lucrat în paralel și la alte piese: cele două Trio cu pian în Mi major, respectiv în Do Major (K. 542 și K. 548), Sonata facile (K. 545) și o sonatină pentru vioară, catalogată drept K. 547. Alfred Einstein, cel care s-a îngrijit de biografia compozitorului, a susținut faptul că Mozart a luat ca model Simfonia nr. 26 de Michael Haydn, pentru a scrie Simfonia nr. 39. Manuscrisul simfoniei nu se află într-un muzeu sau într-o bibliotecă, așa cum se întâmplă de multe ori cu partiturile originale ale unor lucrări importante, ci a fost vândut unui colecționar anonim la Londra, în anul 1987.
Informații despre premiera Simfoniei nr. 39 nu există în literatura de specialitate, fiind posibil chiar ca lucrarea să se fi interpretat pentru prima dată abia după moartea compozitorului. Este posibil ca Mozart să fi dirijat simfonia în cadrul unor concerte, despre care nu se cunosc prea multe detalii, însă nu există nicio confirmare a informației. Cert este că un meloman, Iwan Anderwitsch, a scris o critică pozitivă la adresa Simfoniei nr. 39 în martie 1792, după ce a luat parte la un concert organizat în memoria lui Mozart, la Hamburg.
Simfonia nr. 39 are o structură clasică, alcătuită din patru părți:
Adagio (Alla breve) – Allegro
Andante con moto
Menuetto (Allegretto)
Allegro