Actualizat aprilie 9th, 2025 3:24 PM
Pe mine, unul, mă mișcă ideea că marcăm în acest an un sfert de secol de la căderea lui Ceaușescu. 25 de ani în care generația mea a crescut, s-a maturizat, a intrat în câmpul muncii, și-a întremeiat o familie. Dar cum eram eu în decembrie 1989? Scriu aceste rânduri la 25 de ani de la ziua incredibilă (chiar și pentru mine) în care dictatorul și soția sa au încercat să fugă. Asta după ce au văzut că oferta de 100 de lei în plus, din ianuarie 1990, pe care au promis-o nu a avut efectul scontat asupra manifestanților din București. Ca tot românul care avea curent și televizor, urmăream cele prezentate de Televiziunea Română. În paralel, trăgeam cu ochii la cea maghiară și cu urechile la Europa Liberă. Deși mama se temea ca nu cumva să vorbesc cu te miri cine despre programul nostru de fiecare seară, asta încă dintr-o perioadă mult premergătoare perioadei revoluționare din 1989.
De la izbucnirea evenimentelor de la Timișoara, probabil ca măsură preventivă, mama a fost și ea chemată în tură permanentă la Secția de Chirurgie a Spitalului Județean. Prin urmare, am rămas la bunica, pe str. Breiner Bela (actualmente Ady Endre). Locuiam la etaj, front stradal. Însă orientarea clădirii și vecinătățile la fel de înalte nu permiteau nici atunci o privire neobturată spre Primărie. Locul unde, după cum și copiii din curtea și casele vecine auziseră, cică s-ar fi adunat mii de oameni. Nici măcar nu știam pentru ce. Iar mie nu mi se spunea nimic. Așa că am „spionat”. Auzeam vorbe timide despre o revoltă împotriva comunismului și a lui Ceaușescu. Ceva inimaginabil pentru mine, deși parcă așteptam așa ceva după ce, în ultimele luni, intensitatea emisiunilor / mesajelor de la Europa Liberă mi se părea tot mai mare. Și vedeam că și la unguri s-au întâmplat lucruri. Da, chiar și cu cap de copil, aveam impresia că se coace ceva.
La un moment dat, pe la prânz (nu voi uita niciodată scena), aud gălăgie dinspre strada cu sens unic care duce spre podul din centru. Văd pe geam oameni de toate vârstele, cu bannere / pancarte anti-Ceaușescu și anti-comunism, mergând spre centru și scandând. Moment în care mi-a fost clar că se întâmplă ceva. Deschid geamul și urlu: „Jos Ceaușescu! Libertate”. Nu apuc să zic altceva pentru că străbunica mea mă trage înapoi, îmi trage una peste cap și îmi spune: „Măi netrebnicule! Ai înnebunit? Habar nu ai ce se petrece. Mai ai răbdare…”. Și nu am mai avut acces la geam. Nici la televizor până când a fost clar că Revoluția e pe calea de a izbuti schimbarea.
Era vacanța de iarnă din clasa a VIII-a. După câteva zile în care nu am văzut-o pentru că era non stop la spital, mama vine acasa și primește o sarcină: să mă ia de la bunica și străbunica pentru că nu vreau să ascult de ele și poate fac ceva prostie cu prietenii din vecini. Așa că restul Revoluției l-am petrecut la domiciliul regulamentar, pe str. Dumitru Petrescu (acum se cheamă Aurel Lazăr). Alternam ascultarea de muzică de pe magnetofon cu emisiunile radio și transmisiunile Televiziunii Române (deja „Liberă”). Veștile cu teroriștii ajungeau și la noi, așa că, junior fiind, am fost obligat să stau în casă. Mă simțeam foarte în siguranță: aveam două TAB-uri lângă noi. Unul era în fața centralei telefonice, al doilea chiar sub geamurile noastre, lângă pușcărie. Loc strategic.
Am contribuit și eu cu ce am putut, cu permisiunea mamei: apă, ceai cald și sandwich-uri duse de două-trei ori pe zi soldaților. Misiunea cea mai „dificilă” a fost să fiu trimis la teatru, acolo unde, în hol, erau de asemenea militari cărora cetățenii din zonă le aduceau de-ale gurii. Mai auzeam, între timp, că și la noi ar fi fost victime și simțeam efectiv că trăiesc un moment istoric. Iar când era clar că nu mai e cale de întoarcere pentru regimul odios, copilul din mine și din colegii mei a revenit la suprafață. Nu eram preocupați de alegeri, guvern democratic sau alte asemenea lucruri abstracte pentru noi. Nu. Noi ne dădeam telefoane pentru a ne consulta: mai mergem sau nu în uniformă la școală în trimestrul 2?
Relatarea de mai sus poate părea una de o banalitate majoră și lipsită de importanță deosebită. Cred, însă, că nu și pentru mine și pentru colegii de generație. La 25 de ani de la acele momente, îmi amintesc cele trăite în 1989 și pentru că cred cu tărie un lucru: oricât de greu ar fi acum, oricât de deformată ar fi societatea actuală și oricât de „bine” ar fi fost înainte, nu vreau ca copilul meu să cunoască vremuri de acel tip. Să nu ai voie să scrii, să gândești, să citești, să asculți ce vrei, cum vrei. Să nu poți merge unde vrei, când vrei. Asta nu e viață! De bine de rău, azi avem libertatea de a vorbi, de a opina cu voce tare și de a ne manifesta așa cum considerăm noi de cuviință.
Motiv pentru care cei care au făcut ca nemulțimirile generale din 1989 să se transforme în mișcarea de dărâmare a dictaturii merită respectul nostru etern. Al nostru și al generațiilor următoare. Acele generații care au obligația să facă în așa fel încât vremurile negre ale comunismului să nu mai găsească sol fertil pentru a-și planta sămânța.
foto – oradeamea.com
Loading ...
