Actualizat noiembrie 23rd, 2024 9:40 PM
ian. 21, 2018 Redacţia BihorŞtiri.ro Actualitate, Învăţământ 0 1575 vizualizari
Principial, intr-o instituție de învățământ superior aparținând statului nu ar trebui sa existe probleme de natura financiară. Este de așteptat ca statul, dacă a aprobat înființarea si funcționarea ei, sa rezolve aceste probleme, respectiv sa acopere cheltuielile pe care le presupun activitatile de învățământ si de cercetare. Eu cred, si ca mine multi alții, ca Universitatea trebuie sa aibă ca prima preocupare derularea procesului de învățământ, precum si perfectionarea acestuia si a activitatii de cercetare. Pentru aceasta este nevoie de resurse financiare, de asigurarea acestora la nivelul necesarului, la momentul oportun si in structura corespunzatoare.
La Universitatea din Oradea, din păcate, de mai mulți ani, resursele financiare joaca feste, precaritatea lor obligând pe reprezentanții managementului acesteia sa facă din rezolvarea problemelor de natura financiară principala lor preocupare. In anul 2012, pe când intram in nou aleasa echipa managerială cu sarcina de a coordona, din poziția de prorector, activitatea financiară a Universității, am constatat ca aceasta se confrunta cu un marasm financiar. Era o lipsa de resurse financiare care făcea sa planeze teama de a nu primi salariile, instituția apela la soluția amânării plății acestora dar si a datoriilor către furnizori. Era un volum mare de datorii amânate la plata si de asemenea un nepermis de mare număr de ore de activitate prestata in regim de “plata cu ora”care nu era plătit. Nu existau resursele necesare pentru cofinanțarea proiectelor cu finanțare europeană pe care cadrele didactice le câștigaseră. In instituție se instalase sărăcia si in ce privește cheltuielile de administrare, de reparații curente sau de capital.
Pentru realizarea unei situații de echilibru bugetar, urmărind sa se asigure veniturile necesare acoperirii nivelului minim de cheltuieli, care erau strict necesare, se aveau in vedere, încă din anii anteriori, măsuri extreme cum ar fi: tăieri sau reduceri ale îndemnizațiilor de conducere sau a altor sporuri la salariu, reducerea salariilor chiar sub nivelul minim prevazut de lege, in special al salariilor cadrelor didactice cu grad de profesor sau conferențiar, neplata orelor prestate in regim de “plata cu ora” sau plata acestora la niveluri mult inferioare celor din regim de “norma de baza”. Se vorbea de asemenea de reducerea drastică sau chiar desființarea oricărei forme de sprijin financiar sau de stimulente pentru desfășurarea activității de cercetare. De asemenea, stoparea efectuării de noi angajări sau promovări era o idee vehiculata in contextul posibilelor măsuri de reducere a cheltuielilor pana la nivelul veniturilor de care dispunea instituția.
Dincolo de faptul ca o parte dintre aceste soluții nu se încadrau in prevederile legale, aplicarea lor nu ar fi rezolvat problema sau chiar ar fi înrăutățit situația. Nimeni nu făcuse sau nu era dispus sa vadă o evaluare strict financiară a propuselor măsuri. Valoarea acestora era nesemnificativa in raport cu necesarul real de fonduri. Așa fiind, economiile obținute, nefiind suficiente, nu ar fi rezolvat problema. Reducerea îndemnizațiilor de conducere si a salariilor , in mod cert, ar fi avut ca efect apariția si/ sau cresterea dezinteresului, a descurajării sau chiar a revoltei din partea celor care erau insarcinati cu atribuții suplimentare si pentru asta aveau sporuri legale la salariu, indemnizație de conducere, precum si a celor care crează, de regula, plusvaloare mai mare cum sunt conferențiarii si profesorii. Desigur nici datoriile nu era de dorit sa devină arierate si nici reducerea de cheltuieli in plan administrativ nu putea sa fie o soluție pe termen mai lung de un an, doi.
Dar cum echilibrul bugetar era in pericol trebuiau găsite soluții. Se spune ca la probleme extreme trebuie răspuns cu soluții extreme. Poate fi corect, dar numai in măsura in care soluția extrema este de natura sa rezolve problema. Din dorința de a fi bine înțeles fac precizarea ca nu scriu aceste rânduri pentru a-mi pune in evidentă merite sau, cu atât mai puțin, cu scopul de a-mi aroga personal unele realizări. Întreaga echipa managerială a înțeles situația si pe parcursul următorilor patru ani a luat măsurile posibile, potrivite, dar in mod cert nu suficiente pentru a asigura echilibrul bugetar al instituției. Dacă s-a asigurat plata integrala si la timp a drepturilor salariale, dacă s-au găsit soluții pentru cofinanțarea tuturor proiectelor ( numai intr-un an din aceasta perioada au fost făcute plăti din fonduri proprii si atrase de aproximativ 7 milioane euro pentru derularea si finalizarea unor proiecte) putem spune ca unele probleme au avut soluții, chiar dacă acestea au presupus măsuri extreme, uneori dureroase. S-au mai rezolvat si alte probleme cum ar fi acelea legate de plata orelor din regim de plata cu ora, rezolvare insuficienta însă, deblocarea procedurilor de promovare, alocarea de fonduri suplimentare pentru cheltuieli de reparații si de capital. De asemenea Universitatea a reușit ca in toți acești ani sa nu înregistreze arierate. Îmi exprim insa opinia ca măsurile luate nu au fost suficiente si nici de natura sa asigure un echilibru financiar pe termen lung. Ele au asigurat condițiile minim necesare pentru desfășurarea activitatii si poate, corelate cu altele, ar fi putut duce spre un echilibru financiar pe termen lung.
Am urmărit evoluția situației financiare din ultimii ani si din informațiile publice rezulta ca lucrurile par sa fie, astăzi, aproape de cele din 2011-2012. In 2016, când am părăsit echipa managerială, echilibrul financiar era asigurat si instituția avea un disponibil din anii precedenți de peste 22 milioane lei (echivalentul valorii fondului de salarii pe aproape patru luni). Pentru a se acoperi, in general, creșterile de salarii din 2016-2017, cu aprobarea ministerului o parte însemnată din acești bani au fost cheltuiți. Este vorba de 15 milioane lei, in cursul anului 2017. Indiferent de motivații, un lucru apare ca sigur si anume ca statul, prin ordonatorul principal de credite, nu a considerat ca poate finanța la nivelul necesarului real cheltuielile instituției si atunci a aprobat utilizarea acestui sold disponibil, provenind din anii precedenți. Suma rămasă de aproximativ 6 milioane lei nu va fi suficientă pentru acoperirea cheltuielilor salariale in 2018 nici dacă fondul de salarii ar rămâne la același nivel cu cel din 2017. Dar in 2018 vor fi cheltuieli suplimentare cu personalul prilejuite de creșterea cu 20% a salariilor începând cu luna martie si de obligația legală a instituției de a plăti drepturi salariale câștigate in instanța si neplătite la termen, pana la sfârșitul anului.
Va fi oare posibil ca aceste cheltuieli sa poată fi efectuate si in ce sens se va implica statul? Din partea Universității, in mod cert, nu pot fi făcute foarte multe, intr un interval de timp scurt, deoarece veniturile proprii provenind din taxe nu pot fi majorate semnificativ. Se susține mereu ca o creștere a numărului de locuri bugetate ar fi de natura sa imbunătățească situația. Aceasta pista este una falsa pentru ca in cele mai multe cazuri nivelul sumelor alocate pe student este de regula mai mic decât costul real pe care-l presupune derularea unui program de studiu in Universitatea din Oradea. Diferența ar trebui acoperită din creșterea numărului de locuri ocupate in regim de școlarizare “cu taxa” . Se întâmpla însă ca nici taxele nu pot fi majorate, din motive obiective, cu mult peste ceea ce reprezintă alocarea bugetară. Trebuie spus ca in prezent exista programe de studiu care au alocat un procent aproape de 100% de locuri bugetate dar care nu sunt ocupate si prin urmare programul este in imposibilitatea de a si acoperi costurile. Soluția aceasta ar fi valabilă fie dacă s-ar aloca o suma corespunzatoare volumului de cheltuieli fie prin creșterea numărului de locuri bugetate si ocuparea lor la un nivel care sa acopere costurile. Dar aici intervin criteriile de calitate in învățământul superior, care deși sunt stabilite de către așa numita ARACIS , o structura care funcționează pe lângă Minister, nu au avut niciodată in vedere o corelare cu sistemul de finanțare. Cât privește obținerea de bani mai mulți ca urmare a îmbunătățirii activitatii de cercetare si prin urmare creșterea finanțării suplimentare trebuie avut in vedere ca aceasta reprezintă doar aproximativ 25-27% din totalul finanțării si se acorda dintr-un fond special constituit pe baza unor criterii care, deși destul de detaliate, au lipsuri sau prevederi care astăzi dezavantajează Universitatea, si prin urmare posibilitățile reale de creștere, in timp scurt, a resurselor provenind din acest fond sunt totuși limitate. Aici contribuția Universității poate fi îmbunătățită, dar rezultatele pozitive apar doar pe termen mai lung ori in prezent lucrurile nu mai suporta “termen lung”. Este vorba de câteva luni.
Reducerea in continuare a cheltuielilor administrative nu poate aduce aportul financiar necesar pentru ca, așa cum se poate observa, acestea mai o pondere in total buget de aproximativ 10-12%. Restul sunt cheltuieli de personal. Finanțarea de baza si suplimentară care se realizează anual ar trebui sa fie majorată substanțial ( cel puțin cu 15-20 de procente) pentru anul 2018. Măsurile pe care le poate lua instituția nu mai sunt la nivelul gravitații situației si de aceea consider ca statul trebuie sa se implice cu mai multă responsabilitate in organizarea învățământului superior și-n reevaluarea modului de finanțare a acestuia. Exista, de fapt, doua categorii de măsuri care pot si trebuie avute in vedere in ce priveste îmbunătățirea situației financiare a Universității din Oradea:
– măsuri care privesc instituția si care pot fi stabilite si aplicate de către aceasta
– măsuri care trebuie luate la nivelul Ministerului Educației in calitate de ordonator principal de credite.
In prima categorie ar intra, ținând seama de situația Universității din Oradea, măsuri care parțial au mai fost avute in vedere, aplicate cu succes de către fosta si actuala echipa managerială, dar si unele care trebuie regândite sau concepute in mod profesional. Cum spuneam, situația financiară din prezent nu mai poate fi rezolvată doar cu acest tip de măsuri. Nu voi insista cu descrierea acestora acum, voi reveni cu alta ocazie. As enumera doar, pe scurt câteva:
– o evaluare financiară a tuturor programelor de studiu si stabilirea cauzelor care determina neacoperirea costurilor / inchiderea unui program de studiu sau trecerea lui in conservare ar trebui realizată, pe cât posibil, numai după înființarea altora
– o mai buna corelare, simplificare a planurilor de învățământ si a statelor de funcții / liminarea suprapunerilor in ce privește conținutul disciplinelor, al programelor de studiu / reorganizarea departamentelor pe criterii de natura strict profesională.
– măsuri de stimulare pentru îmbunătățirea activitatii de cercetare
– gospodărirea in continuare in mod rațional a resurselor existente si creșterea veniturilor proprii prin valorificarea mai buna a elementelor de patrimoniu pe care instituția le deține.
Un efort suplimentar din partea celor care fac parte din sistemul de management de a înțelege situația financiară reala a instituției in ansamblul sau ,din acest moment, astfel încât sa poată gândi si aplica măsuri ce vizează întreaga universitate si nu numai unele care pentru moment par convenabile unui grup, unei facultăți sau unui departament. Reducerea de personal sau a posibilităților de promovare ar trebui sa fie ultima dintre măsuri si numai cu caracter excepțional. Aceasta pentru simplu motiv ca un cadru didactic universitar se formează in timp îndelungat, si cu semnificative cheltuieli. Cadrele didactice universitare sunt chemate sa aducă plusvaloare in plan științific si de aceea societatea trebuie sa le organizeze activitatea, sa o stimuleze si aprecieze. Inutil sa spunem câta nevoie socială exista in ce privește învățământul si cercetarea. In ce privește cea de a doua categorie de măsuri as aprecia ca in acest moment acestea sunt cele mai importante. Nu am pretenția ca sunt in măsura sa le observ pe toate, dar cred ca cel puțin cateva ar fi potrivite pentru Universitatea din Oradea si pentru alte instituții de învățământ superior. Poate pentru întreg sistemul.
Prima ar trebui sa fie o corelare corespunzatoare între criteriile privind calitatea si modul de finanțare a învățământului. Prevederi ale standardelor de calitate referitoare la numărul de studenți in formațiunile de studiu, la numărul de cadre didactice si structura acestui număr sau numărul de ore din planul de învățământ aferent disciplinelor din programele de studiu presupun alocări de resurse financiare. Din câte am văzut si auzit o corelare corespunzatoare nu s-a realizat niciodată după anii ‘90. Corelarea presupune act de decizie in legătura cu obiectivele pe care le are sistemul de învățământ superior privind calitatea si de asemenea , in mod strict necesar, stabilirea domeniilor si specializărilor in care statul este interesat si pe care le poate finanța. Acestea vor trebui finanțate la nivelul real al costurilor si la standarde ridicate privind calitatea.
A doua direcție se referă la sistemul de finanțare însuși. Ani mulți la rând nu a existat o metodologie unica si transparentă de finanțare in învățământul superior. Nu comentez asupra cauzelor, dar acest lucru, am observat, ca a putut lasă posibilitatea pentru finanțator sa aloce fondurile intr-un mod oarecum discreționar. Beneficiarii principali ai acestei situații au fost, de regula, instituțiile de învățământ așa-zis mari. Lăsăm deoparte alte neregularități care apar in ce privește relația financiară dintre finanțator si unii beneficiari. In perioadele in care a existat o asemenea metodologie ( exista una si in prezent) ea a fost si este una nu foarte transparentă si mult prea tehnicizata. Nici nu acesta ar fi cel mai vulnerabil punct al procesului de finanțare. Ordonatorul principal de credite își propune sa împartă resursele bugetare putine ( se aloca in fapt in medie 2-3% din PIB, restul sunt resurse proprii) luând in considerare toate domeniile de învățământ/ specializare si de asemenea, un număr de studenți care nu este, in cea mai mare parte, suficient de bine corelat cu cerintele pieții. Se are in vedere totuși un anume coeficient de echivalare care este menit sa pună in evidentă gradul de importantă socială pe care Ministerul considera ca unele domenii îl au. Este apoi luat in considerare un cost mediu unitar pentru fiecare domeniu.
Fără prea multe detalii, voi spune ca sunt domenii care au coeficientul de finanțare 1iar altele 1,5;2; 4;6. Acești coeficienți sunt aceiași de foarte mulți ani atât cei privind costul cât si cei de echivalare. Personal am dubii ca cel puțin unii dintre ei mai reflecta in suficientă măsura realitatea si de aceea cred ca ar trebui actualizați. La calcularea costului mediu unitar sa se țină seama de realitățile din întreg sistemul de învățământ sau,in orice caz, de ceea ce prevăd standardele de calitate. Aceasta dacă se dorește sa se mențină o finanțare pentru totalitatea domeniilor de învățământ. Apreciez ca urmare actualizarii coeficienților Universitatea din Oradea ar putea obține o finanțare mai mare. Când suma alocată de la buget va fi cel puțin la nivelul costului pe student realizat vom putea avea in vedere solicitări de locuri bugetate. Desigur aceste doua direcții de îmbunătățire a sistemului de finanțare nu stau neaparat la îndemâna conducerii instituțiilor de învățământ superior. Ele sunt mai degrabă probleme de strategie si orientare politica si socio- economică. Cu toate acestea apreciez ca prin intervenții eficace ale conducătorilor de instituții la nivel de minister sau guvernamental lucrurile ar putea fi mișcate in direcția buna. Acest lucru nu e simplu, știu asta. Dar fără o asemenea gândire si direcție de acțiune cred ca nu se poate merge prea departe. Se irosesc resurse publice si se realizează o calitate cel puțin discutabila in desfășurarea procesului de învățământ si cercetare.
Personal, privesc cu o anumită îngrijorare derularea următorului an din punct de vedere financiar. Cum nu sunt in situația avantajoasa de a putea aplica in totalitate, in aceasta problema, trinomul zoroastrian rămân cu speranța ca cei care astăzi conduc instituția, dar si întreg sistemul de învățământ, vor gândi bine, vor vorbi la fel si vor aplica, prin fapte bune ceeea ce gândesc si spun. Iar dacă nu reușesc ca aceste trei lucruri sa fie bine făcute trebuie sa se lupte pentru asta. La Universitate nu trebuie sa se aștepte un Deus ex machina care, in luna Aprilie, va rezolva problema salariilor!
Prof. univ. dr. Ioan Gheorghe Ţară (fost prorector al Universităţii din Oradea şi fost şef al Camerei de Conturi Bihor)
nov. 23, 2024 0
nov. 23, 2024 0
nov. 23, 2024 0
nov. 22, 2024 0
nov. 23, 2024 0
nov. 23, 2024 0
nov. 23, 2024 0
nov. 22, 2024 0