Vestea bună este că România are în sfârșit un buget aprobat de Parlament. Chiar dacă au
existat tensiuni în coaliție, s-au identificat soluții. A fost nevoie de voință. Mai bine mai târziu decât
niciodată. Vestea mai puțin bună este că avem un buget marcat de constrângeri și dificultăți. Din
păcate, acestea se resimt într-un domeniu esențial pentru viitorul României, și anume Educația.
Datele publice arată că, în 2026, Educația rămâne în continuare insuficient finanțată: primește
o alocare ce nu atinge 3%, mai mică (credite bugetare) cu 4,6 miliarde lei (0,7 pp din PIB) față de
anul 2024 și cu 3 miliarde lei față de anul 2025. Este cea mai mare ajustare la nivelul ordonatorilor
principali de credite în limitele de alocări bugetare pentru 2026. Cifrele indică dificultățile prin care a
trecut educația în ultimul an și conturează perspective rezervate pentru 2026, în ciuda declarațiilor
privind responsabilitatea. La polul opus, bugetul Ministerului Apărării crește în valoare nominală cu
aproape 20%.
Sir Winston Churchill, în contextul războiului, întreba: „Dacă nu există cultură, pentru ce
mai luptăm?”. Parafrazând această întrebare, ne putem întreba: dacă educația nu este o prioritate, ce
anume protejăm? Mai mult, având în vedere alocările actuale, apare întrebarea dacă politicile
adoptate sprijină suficient cadrele didactice.
Datele statistice arată că profesorii din România, din toate ciclurile de învățământ
preuniversitar, au printre cele mai mici salarii din Uniunea Europeană (comparabile cu Bulgaria). În
urmă cu ceva timp, profesorul Cristian Socol remarca, în analiza sa „Decesul Educației în România”,
că o parte din creșterile salariale obținute în urma grevei din iunie 2023 au fost diminuate ulterior
printr-o serie de măsuri adoptate la nivel guvernamental.
Din mai 2025 până în decembrie 2025, datele INS indică o reducere a puterii de cumpărare în
Învățământ de 12,5%, cea mai accentuată scădere din economie și cea mai mare din ultimii 15 ani.
Dacă luăm în considerare creșterea normei didactice, eliminarea primei didactice, a tichetelor de
vacanță, a normei de hrană și reducerea sporului de doctorat, pentru majoritatea profesorilor vorbim
despre o diminuare semnificativă a puterii de cumpărare, estimată la 25-30%.
Nu doresc să fiu înțeles greșit: nu sunt aici pentru a susține necondiționat profesorii. Este
adevărat că există și aspecte problematice în sistem, inclusiv la nivel sindical, iar unele critici sunt
justificate. Totodată, trebuie recunoscut că fără inițiativa și implicarea sindicală, cadrele didactice nu
ar fi obținut creșterile salariale din 2023.
De asemenea, există practici inacceptabile în sistem: profesori care fac meditații cu proprii
elevi, care vând materiale didactice sau care nu își desfășoară activitatea la standardele așteptate. Însă
aceste situații nu sunt mai frecvente decât în alte domenii și reflectă, în mare măsură, problemele
generale ale societății și ale administrației, la nivel local și național.
Datele arată că analfabetismul funcțional și rata ridicată de abandon școlar sunt influențate, în
mare parte, de subfinanțarea cronică a educației și de lipsa unor politici sociale adecvate.
Responsabilitatea este împărțită între guverne și autoritățile locale, care nu au reușit întotdeauna să
răspundă eficient acestor provocări.
În aceste condiții, nu este potrivit să li se reproșeze profesorilor reacțiile față de diminuarea
veniturilor și să li se solicite solidaritate în contextul austerității, în lipsa unor măsuri echilibrate la
nivelul altor domenii sau în prezența unor investiții publice discutabile ca utilitate.
Din perspectivă economică și socială, investiția constantă în educație oferă unul dintre cele
mai sigure randamente pe termen lung pentru o comunitate. Atunci când acest domeniu este susținut,
se creează premisele unei societăți prospere și echilibrate. O profesie didactică respectată și corect
remunerată atrage și menține oameni competenți și dedicați, capabili să contribuie la formarea
generațiilor viitoare.
În încheiere, modelele de succes din lume arată legătura directă dintre educație și
prosperitate. Societățile care au investit constant în acest domeniu beneficiază astăzi de un nivel
ridicat de trai și de coeziune socială. Reforma statului nu ar trebui realizată în detrimentul viitorului
copiilor, iar profesorii nu ar trebui considerați responsabili principali pentru problemele sistemice
existente.