Timpul este unul dintre cele mai abstracte elemente ale universului. Cunoscut pentru oricine și totuși misterios pentru toată lumea. Este unul dintre puținele elemente asupra căruia omul nu are absolut niciun control. Pare că se scurge într-un ritm egal și totuși de multe ori simțim că nu are aceeași viteză mereu. Poate depinde de ceea ce simțim în anumite clipe, de contextul în care ne aflăm, de acțiunea pe care o desfășurăm. De aceea se spune că timpul curge repede în clipele de fericire, deoarece extazul umbrește timpul și îi reduce importanța, în timp ce suferința parcă prelungește fiecare secundă, făcând ca timpul să își încetinească mersul. Cu toate aceste explicații aparente găsite de ființa umană, totuși timpul a rămas un fenomen enigmatic. Pentru a da senzația că îl înțelege, omul a încercat să măsoare timpul prin ceasuri și calendare și chiar din timpuri străvechi prin calcule care încercau să dea răspunsuri cu ajutorul soarelui. Și dacă totuși, timpul nu este unul general și egal pentru toată lumea? Dacă fiecare om are un timp propriu, pe care încearcă să îl gestioneze, dar care în mod delicat, îl copleșește?

Răspunsurile cu privire la timp poate nu vor ieși la iveală niciodată. Însă cert este că timpul are mai multe caracteristici. Curgerea sa continuă și liniară îl aduce în imediată legătură cu muzica. De la cel mai simplu cântec și până la cele mai complexe lucrări, muzica reprezintă o succesiune de sunete așezate într-un anumit ritm. Prin urmare, muzica nu poate exista fără ritm, deci fără timp. Mai mult de atât, se spune că timpul vibrează. Precum bătăile inimii, și timpul are propriile bătăi, ca un ceas sau ca un metronom, bătăi silențioase pentru om, dar cu siguranță existente în univers. Vibrația sa este resimțită de om tocmai prin acele trăiri menționate mai sus. Probabil, în momente dificile timpul vibrează deranjant, asurzitor și greoi, iar în momente fericite vibrația sa se aseamănă cu un clinchet de clopoțel sau cu sunetele unui râu ce curge vioi la vale.

În muzica clasică timpul vibrează așa cum îi dictează lucrarea. Din repertoriul universal, muzica rusă aduce unele dintre cele mai profunde vibrații, fiind o muzică impunătoate și în același timp sensibilă. Piotr Ilici Ceaikovski, Dmitri Șostakovici și Serghei Rahmaninov sunt trei dintre cei mai reprezentativi compozitori ruși. Programul concertului Vibrații ale Timpului de joi, 24 aprilie, ora 19.00, de la sala de concerte „Enescu – Bartók” este alcătuit din lucrări compuse de cei trei compozitori enumerați mai sus: Poloneza din opera Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Dmitri Șostakovici și Dansurile simfonice, op. 45 de Serghei Rahmaninov. Timpul va vibra sub bagheta maestrului Vladimir Lungu, prin corzile viorii lui Franceso Ionașcu și prin sonoritățile întregii Orchestre a Filarmonicii de Stat Oradea.

Poloneza din Evgheni Oneghin reprezintă unul dintre cele mai reprezentative momente muzicale ale operei. Dansul Poloneza este plasat în cel de-al treilea act al operei, în cadrul unui bal care se desfășoară la Moscova și la care își fac apariția deopotrivă Oneghin și Tatiana, personajele principale ale operei.

Evgheni Oneghin este o operă în trei acte, compusă de Piotr Ilici Ceaikovski. Libretul a fost scris chiar de compozitor, după nuvela cu același nume din creația lui Aleksandr Pușkin. Evgheni Oneghin este o operă lirică, însă prin muzica sa și prin acțiunea lucrării, Ceaikovski i-a dat o direcție dramatică. În centrul atenției se află Oneghin, un bărbat pedant, dar egoist, dintr-o clasă socială superioară, care neglijează sentimentele unei tinere domnișoare. Însă, în cele din urmă, aceasta se căsătorește, iar Oneghin o pierde atunci când își dă seama că o iubește cu adevărat. Premiera lucrării a avut loc la Moscova în anul 1879.

Ceaikovski a fost reticent față de reacția pe care urma să o aibă publicul la premiera operei sale și s-a temut că nu o va accepta. În opinia sa, punerea în scenă a noii sale lucrări trebuia să fie una care să inspire simplitate și sinceritate. Din acest motiv, a încredințat prima producție studenților de la Conservatorul din Moscova. Astfel, premiera a avut loc la Maly Teatr (Teatrul Mic) în 29 martie 1879 și a fost dirijată de Nikolai Rubinstein. Doi ani mai târziu, Evgheni Oneghin a fost pus în scenă la Teatrul Bolșoi în data de 23 ianuarie, sub conducerea lui Eduard Nápravník. În afara Rusiei, opera lui Ceaikovski nu a avut un succes prea mare, dar nici nu a fost respinsă, fiind privită mai mult ca o curiozitate rusească. A fost interpretată rând pe rând în marile orașe ale Europei, primul dintre acestea fiind Praga, unde a fost cântată la 6 decembrie 1888 cu Ceaikovski la pupitru, în urma unor repetiții desfășurate sub îndrumarea lui Adolf Čech. Opera a fost tradusă și cântată în limba cehă. La Hamburg în 19 ianuarie 1892, Evgheni Oneghin a fost dirijat de Gustav Mahler și în sfârșit, s-a bucurat de un mare succes. Ceaikovski, care se afla în public, a fost ovaționat după fiecare scenă și chemat la aplauze la finalul spectacolului. Compozitorul i-a atribuit succesul lui Mahler, considerându-l un adevărat geniu. Sub aceeași baghetă dirijorală a avut loc și premiera vieneză a operei în 19 noiembrie 1897. Peste ocean opera lui Ceaikovski a ajuns mult mai târziu. Abia în 24 martie 1920 a fost cântată pentru prima dată la Metropolitan Opera în New York, în limba italiană. Versiunea în limba rusă a fost pusă în scenă abia în 15 octombrie 1977.