Actualizat noiembrie 21st, 2024 5:37 PM
1998 a fost un an special nu numai pentru fotbalul european, ci și pentru mine personal. A fost primul Campionat Mondial când, copil fiind, eram destul de mare pentru a urmări în mod conștient meciurile. Pe lângă golurile și driblingurile spectaculoase, am putut observa deja frumusețile mai fine ale jocului: tactica, armonia echipei, fairplay-ul. A fost, de asemenea, anul în care mi-am dat seama că fotbalul este uneori mai mult decât un sport, are implicații sociale ample și capacitatea de a uni diferite comunități. Face ca inimile oamenilor să bată împreună într-un mod în care poate nimic altceva nu o poate face. Turneul din ’98 a fost Campionatul Mondial al Inimilor. O perioadă în care chiar și oamenii care altfel nu obișnuiau să urmărească sportul, au acordat atenție fotbalului. A fost un triumf pentru Europa și pentru diversitate.
Acest lucru mi-a devenit clar atunci când, după prima victorie a echipei naționale a României, prietenii noștri de familie din Franța ne-au sunat la telefon să ne felicite din suflet. Un gest enorm, considerând că apelurile internaționale erau foarte costisitoare în acele vremuri, și de obicei țineam legătura cu ei prin corespondență poștală. Din acel moment, tatăl meu, care de altfel a fost artist și nu a fost niciodată implicat în sport, s-a așezat să urmărească și el meciurile, urmat de mama mea și de restul familiei. A fost o perioadă binecuvântată, înainte de era internetului, când oamenii încă nu erau bombardați cu atât de multe informații ca astăzi. Un eveniment de dimensiunea Campionatului Mondial, a fost urmărit de întreaga lume. Astfel, fiecare pasă, dribling și gol a căpătat o importanță și mai mare. Sportivii au devenit eroi legendari, iar meciurile s-au transformat în povești epice de glorii sau tragedii.
Aveam speranțe mari pentru turneu, deoarece succesul echipei naționale a României din ’94 era încă în aer. Cu greu am îndrăznit să o spunem, dar toată lumea spera ca rezultatul superb să fie repetat sau chiar îmbunătățit. Deși acest lucru nu s-a întâmplat chiar așa, pentru că în ‘98 naționala României, care a început strălucit, a fost eliminată în runda optimilor de Croaţia, românii totuși s-au întors acasă cu capul sus, după ce au avansat în faza eliminatorie ca lideri de grupă cu o victorie memorabilă asupra Angliei și alta asupra Columbiei.
Sărbătoare euforică pe pietonală
Imaginile oamenilor care ieșeau în stradă pentru a sărbători în urma victoriilor echipei României ardeau de neșters în mintea mea copilărească. A existat un sentiment euforic în timp ce mașinile decorate cu steaguri tricolore au defilat de-a lungul străzii pietonale, claxonând, însoțite de mulțimi de oameni care scandau, cântau și fluturau steaguri. Noi copiii, urmăream parada din ferestrele de la etaj ale palatelor Art Nouveau de pe strada Republicii din Oradea. Nu mai experimentasem niciodată o astfel de euforie. Aceasta a însemnat o picanterie specială în Transilvania, unde coexistența pașnică a minorităților cu majoritatea a fost uneori deranjată în trecut de conflicte generate artificial de politicieni. Însă euforia în masă care a urmat succesului echipei naționale a rezolvat toate diferențele etnice. Fluturau fericit drapelul național și se îmbrățișau români și maghiari, șvabi și țigani, intelectuali și muncitori obișnuiți. Urmând exemplul jucătorilor de fotbal, mulți fani și-au vopsit părul blond. Scene similare s-au repetat doi ani mai târziu, când, la Euro 2000, naționala României a reușit să avanseze din „grupa morții” din care făceau parte Anglia, Germania și Portugalia. Au fost ani uimitori în care sentimentul de apartenență a predominat nu numai în sport, ci și în relațiile interetnice. Nici după un sfert de secol, nu-mi amintesc de vremuri mai pline de speranță.
În 1998, însă, o performanță și mai impresionantă decât cea a naționalei României a fost realizată de micuța echipă franceză, care a început cu calmul outsiderului și a reușit să intre în inimile publicului internațional cu un joc de paradă și o luptă cu inima și sufletul. Echipa „curcubeu” a francezilor, care includea jucători de mai multe etnii, a reușit nu numai să câștige Cupa Mondială învingând marea Brazilie, ci și să înăbușe escaladarea violentă a extremei drepte, alimentată în principal de politicianul populist Jean-Marie Le Pen și de partidul său. Prin acest articol aș dori să comemorez triumful asupra urii a generației de aur a francezilor condusă de imigrantul algerian de a doua generație Zinedine Zidane. Dar, pentru a înțelege profunzimea impactului victoriei lor, merită să analizăm situația societății franceze și a fotbalului în special din anii ”90.
Găsirea țapului ispășitor
În iunie 1998, Franța a găzduit cel mai mare eveniment sportiv din istoria sa pe teren propriu. La niciun Campionat Mondial nu au participat atât de multe echipe. A fost un adevărat carnaval festiv a fotbalului. Dar, în spatele strălucirii exterioare a lumii sportive, societatea franceză s-a confruntat cu o realitate mai întunecată. Fiind una dintre cele mai divizate țări din punct de vedere etnic în Europa, problema imigrației a fost accentuată în viața publică. Jean-Marie Le Pen, liderul partidului Frontul Național pe care l-a fondat el, a atacat dur echipa națională de fotbal a Franței pentru diversitatea etnică în discursurile sale publice, dând vina pe sportivii de culoare pentru eșecurile din trecut ale echipei naționale. Ceea ce Le Pen a uitat selectiv, totuși, a fost că cele mai mari succese ale Franței s-au datorat tocmai unor jucători cu origini de imigranți, cum ar fi Raymond Kopa sau Michel Platini. Dar nici măcar geniul lor nu a putut duce echipa națională la o victorie finală. La echipa franceză frumusețea jocului și creativitatea au primit întotdeauna accent mai important decât rezultatele concrete. Poate de aceea, în 68 de ani de istorie a Campionatelor Mondiale, echipa franceză nu a ajuns niciodată într-o finală. A fost o mare rușine pentru națiunea care de fapt a inventat și lansat Campionatiul Mondial FIFA.
Imigranții care au scris istoria fotbalului francez
Francezii au obținut cele mai mari succese în 1958 și 1982. La Campionatul Mondial 1958 din Elveția, selecționata Franței, condusă de imigrantul polonez Raymond Kopa, a mărșăluit până în semifinale. Stilul de joc ușor și spectaculos al acestei echipe a fost numit pentru prima dată „fotbal de șampanie” de către presa contemporană, termen care mai târziu a devenit un epitet utilizat în mod frecvent pentru selecționatele franceze din toate timpurile. Cu toate acestea, echipa națională a Braziliei, care s-a prezentat cu tânărul Pelé în rândurile sale, le-a dat o înfrângere sumbră cu 5-2 în semifinale, distrugând fără milă visul francez de a ajunge intr-o finală.
Apoi a urmat o lungă perioadă în care francezii fie nu s-au calificat deloc la Campionatul Mondial, fie, au fost eliminați în primul tur. Cu toate acestea, în 1982, un nou val a cuprins nu numai cultura și viața publică franceză, ci și sportul, întruchiparea căruia a fost Michel Platini, un jucător cu rădăcini italiene, care nu putea fi numit puternic sau atletic nici cu cea mai mare bunăvoință, totuși, cu pasiunea și creativitatea sa în joc, a reușit să facă lucruri cu mingea pe care nimeni altcineva nu le-a făcut. Echipa națională construită în jurul lui, incluzând pe Janvion din Africa de Nord, pe Tigana din Mali și Trésor din Antilele Mici, a fost precursoarea viitoarei echipe curcubeu. Marșul lor triumfal a fost oprit în cele din urmă de selecționata Germaniei, printr-un joc rece și calculat și forță brută, într-una dintre cele mai dramatice semifinale ale istoriei Campionatelor Mondiale. Pentru alți șaisprezece ani, echipa franceză nu a reușit să obțină rezultate semnificative în ceea ce privește aparițiile la Campionatele Mondiale.
Nenorocirea ia o întorsătură spre bine
Dar în vara anului 1998, în doar 33 de zile, echipa națională franceză mai diversă ca niciodată a reușit să-și dezbrace imaginea perdanților eterni și, în același timp, să schimbe imaginea de sine și incluziunea etnică a națiunii franceze. Omul cheie a echipei naționale franceze, antrenat de maestrul Aimé Jacquet, a fost tânărul Zinedine Zidane, a cărui carieră și reputație ca unul dintre cei mai străluciți fotbaliști din toate timpurile tocmai au fost stabilite de acel turneu. Tânărul titan și-a perfecționat stilul elegant de control al mingii și driblingurile emblematice pe străzile cartierului La Castellane, zona săracă din Marsilia, unde a crescut. Acest cartier de blocuri, construit pentru a găzdui refugiații din războiul algerian, era considerat un ghetou cu o reputație proastă, unde șomajul și criminalitatea stradală erau în creștere. Pentru tineri, sportul era una dintre puținele căi de ieșire.
Deși criminalitatea și drogurile erau prezente în toată țară și în afara așa-numitelor cartiere no-go, politicienilor oportuniști și presei le plăcea să dea vina pe imigranți, în special pe oamenii de culoare, pentru toate problemele sociatății. Acest lucru a provocat controverse feroce care s-au culminat adesea ori în lupte stradale violente. Acest lucru a pus multă presiune și asupra sportului de elită. Dar selecționerul naționalei, maestrul Aimé Jacquet, numit în funcție cu patru ani mai devreme, a avut o viziune puternică și, până în 1998, a asamblat o echipă în care poate că doar el crezut la început. Printre jucătorii selecționați se număra Youri Djorkaeff cu origini poloneze, algerianul Zidane, Thuram și Henry din Caraibe, Desailly din Ghana, Karembeu din Noua Caledonie și Vieira din Senegal, alături de fotbaliști francezi care au devenit ulterior legende precum Lizarazu, Blank, Deschamps, Pires, Petit, Lebeouf sau portarul Barthez – ca să a numim doar câțiva dintre membrii echipei care a devenit generația de aur.
Calea cocoșului galic spre Cupa Mondială
În curând o întreagă națiune a început să creadă în visul lui Jacquet, după ce golurile lui Dugarry și a tânărului debutant Henry au asigurat o victorie categorică asupra Africii de Sud în prima partidă jucată chiar în orașul natal al lui Zidane, Marsilia. Al doilea meci împotriva Arabiei Saudite a dat deja motive de îngrijorare după ce Zidane a primit un cartonaș roșu pe stadionul nou inaugurat Stade de France și a fost suspendat pentru două meciuri pentru un fault prost și inutil. Coechipierii săi însă au securizat victoria cu 4-0, iar apoi au reușit să câștige și al treilea meci din grupă, învingând echipa daneză cu 2-1. Întâlnirea din optimi cu Paraguayul a fost una mai dificilă, fiind prima fază eliminatorie prin care au trebuit să treacă fără play-makerul lor. După 90 de minute de lupte tensionate, Laurent Blank a adus victoria Franței în minutul 23 al prelungirilor care a înscris primul gol de aur din istoria Campionatelor Mondiale. În sferturile de finală, Zidane a revenit, dar jocul său strălucit nu a putut face diferența pe tabela de marcaj – francezii au învins în cele din urmă echipa italiană la lovituri de departajare cu un final dramatic.
Ajungând în semifinale, echipa curcubeu a lui Jacquet a egalat realizările generațiilor anterioare a marilor Kopa și Platini. Pentru o clipă, părea însă că și naționala din ’98 se va clătina la același nivel după ce golgeterul Croației, Davor Šuker, a marcat în primul minut după pauză dintr-o greșeală rară a celui mai stabil fundaș al Franței, Thuram. Cu toate acestea, meciul a adus o mare întorsătură și nașterea unui star nou. Thuram a fost atât de înflăcărat pentru că echipa sa era în dezavantaj din cauza lui, încât a marcat două goluri ca fundaș, trimițând Franța în finală.
Finala împotriva Braziliei, de patru ori campioană mondială, a devenit istorie. Fundașii echipei franceze, considerați inferiori, au reușit să-l neutralizeze complet pe superstarul brazilian Ronaldo, în timp ce Zidane, faimos pentru jocul său genial cu picioare, a marcat două goluri cu capul pentru a răsplăti încrederea pe care Jacquet i-a acordat-o. Brazilienii nu au reușit să marcheze nici când au jucat în avantaj numeric după ce Desailly a fost eliminat în minutul 68, acumulând două cartonașe galbene. Lovitura de grație a fost dată în cele din urmă de „Manu” Petit, care a marcat al treilea gol, asigurând victoria pentru francezi.
Când dragostea de patrie a învins naționalismul
Trofeul a fost înmânat căpitanului Franței, Deschamps, de președintele Chirac. După meci peste un milion de oameni au participat la parada de victorie pe bulevardul Champs-Elysees din Paris, la sfârșitul căruia au fost întâmpinați de o imagine uriașă a lui Zidane, proiectată pe Arcul de Triumf. Acestea au fost momente simbolice, urmărite la TV de 25 de milioane de francezi și alte sute de milioane de telespectatori internaționali. Am putut urmări imagini live ale modului în care euforia națională a unit diferiții oameni din Franța, redefinind identitatea întregii națiuni. Putem spune că în ’98 dragostea de patrie a învins naționalismul. Ar fi un paradox? Fotbalul a dovedit că nu este.
Szombati-Gille Tamás
Loading ...
