Noi nu mai batem pe nimeni de mult timp. Şi va trebui să ne obişnuim cu astfel de insuccese ale echipei naţionale de fotbal pentru că pur şi simplu nu mai avem valoare. Echipa României a fost o palidă apariţie în jocul cu Israelul de la Timişoara. Ocaziile noastre pot fi numărate cu un singur deget şi n-am avut în faţă o echipă de super-valori. În acest context rezultatul de la Belgrad este unul normal, confirmat de prestaţiile echipei noastre din vara lui 2008 încoace. Suntem echipa păcii. Nu mai batem pe nimeni şi nici n-o să mai batem pe multă lume. Păunescu paremi-se zicea că numai celor de pe locul I Ii se cîntă imnul. Pentru fotbaliştii români, nu s-a întâmplat niciodată. De fapt fotbaliştii sintezează starea de fapt a României, dispusă cu fundul în sus. Dar de ce am bate noi pe cineva? Istoria e limpede. E cel mai puternic argument că, dacă e să analizăm la rece, mioriticii n-au câştigat niciun război. N-au bătut pe nimeni, niciodată. Ne mulţumim cu un campionat intern de o calitate îndoielnică, menit să fie o rampă de lansare pentru tot felul de jucători de mâna a doua. Perle de fotbalişti precum Hagi, Poescu, Petrescu sau generaţia lor se nasc o dată la 100 de ani. Noi mai avem de aşteptat. Nu a trecut niciun deceniu de când s-au retras. E un campionat pentru înstăriţii cu echipe de pe la noi. Atât şi nimic mai mult. Ce nu înţeleg este de ce ne îmbrîcm în roşu şi nu în alb, aşa, de culoarea porumbeilor care simbolizează pacea.