Actualizat noiembrie 21st, 2024 5:37 PM
Unul dintre cei mai vechi, mai apropiați și mai fideli prieteni ai regretatului Octavian Bot (decedat în urma unei lupte de câțiva ani cu o maladie crâncenă) a fost (și rămâne) profesorul Vasile Cârje. Acesta a fost alături de Tavi în toate momentele fericite și dificile ale vieții lui. La momentul despărțirii, Bazil – după cum îi spunea Tavi – este probabil persoana cea mai potrivită pentru o scrisoare de adio.
Redacția bihorstiri.ro redă cele scrise (cu talent, mâhnire și dor) de profesorul Cârje…
Din clepsidra vieții sale, iată, s-a prelins și ultimul fir de nisip. Încă unul dintre bărbații de multe carate ai burgului de pe Criș a tras prea devreme pe dreapta. Forța destinului a învins în cele din urmă. De-acum, chiar nu va mai stînjeni absolut pe NIMENI deoarece, și prin simpla noastră existență îi deranjăm pe ceilalți, darmite … E vorba despre controversatul om politic OCTAVIAN BOT, admirat, dar și hulit, în egală măsură, aidoma tuturor celor mari. E corect a pomeni, aici și acum, că parafrazarea aristotelică „Amicus Ottavo, sed magis amica veritas” va fi călăuza imparțială, fără discuție, în deșirarea acestor rînduri cernite.
Tavi a fost un om cum rar ți-e dat să întîlnești: dintr-o bucată și de cuvânt. N-a fost el, nici vorbă, cumințenia pămîntului, dar sarea acestuia a fost, clar ca bună-ziua. Întreaga lui viață a făcut alergie la prostie, însă, nu la cea benignă care stă în banca ei, ci, la cea clonțoasă, arogantă, la cea mai binecunoscută sub formula „prostie cu fudulie”. Cu aceasta, ultima, Tavi era necruțător, de neînduplecat, n-avea inhibiții, îi dădea fest peste bot. Așa era el, nimeni și nimic nu-l puteau schimba, era mereu egal cu sine însuși „da capo al fine”. Era inflexibil doar cu adversarii politici, cu cei gregari și ne-isprăviți. Totuși, botaria calomniei, laitmotiv mediatic local, a devenit legendă, o nucă pietroasă, tăriceană. Și, se știe ce ușor poți sfărîma realitatea, dar, niciodată un mit.
În ciuda traseului său politic, aparent zigzagat, el a fost credincios tot timpul unei drepte liberale pe care n-a trădat-o nici o clipă, a rămas același, nu și-a descoperit alte valențe politice. Deviaționiști erau ceilalți. Drept urmare, Cel de Sus n-are-ncotro și-l va plasa, mai mult ca sigur, în Camera Celestă din Dreapta Sa „in mandatum aeternum”.
Să trasăm telegrafic câteva jaloane ale CV-ului octavian, fără a-l sublima într-un bocet narativ. Trebuie punctat neapărat faptul că Tavi a fost tare mîndru de liceul pe care l-a urmat. Cocarda gojdistă o purta zilnic la cheutoarea inimii sale mari. Inginer, profesor, primar ori parlamentar, a făcut mult, nu multe, pentru Cetate, îndeosebi pentru școli și oamenii acestora. Pe Corso, agora orădeană, era de-o naturalețe inconfundabilă, înțolit cu rafinament, un veritabil „arbiter elegantiarum”. Făcea mișcătoare dovezi de caritate cu mare discreție. Tavi s-a salvat de multe ori prin generozitatea sa funciară. Deși, de formație politehnică, avea o impresionantă cultură umanistă și, lucru rar în ziua de azi, avea un mereu nedemodat cult al prieteniei. Cîțiva, și nu puțini, s-au bucurat de aceste virtuți ale sale. A fost sufletul atîtor și atîtor miuțe, pe vremea cînd eram iabrași și nechezam jăratic. O, Doamne, unde-s zăpezile de-odinioară? Unde-s strașnicele Revelioane, cînd nu ne ardea de număratul anilor, ci, mai degrabă, de cel al pocalelor? Unde-s verile cu miros de alge, ori altele, „indiene”, de prin septembrie, de la Schitu? Acum, catargul e frînt, corabia a eșuat, marea și-a luat tribut inutil o biată epavă. Unde-s escapadele de neuitat ale unor tineri sturlubatici pe străzile Micii Viene, cînd, afară, înnebuneau liliacul, salcîmul, teiul?
Tavi a trăit așa cum a vrut el, dar, de murit a murit ca un gentleman. Fără văicăreală, cu amortizorul pus din proprie voință în toată faza crepusculară. A-ndurat cu demnitate o lungă și atroce suferință, cu sfîrșit inevitabil. Știa că viața e o neîntreruptă raportare la inanticipabil, la „cosașa”, și, totuși, el trăia cu atîta intensitate fiecare clipă. Viața era pentru el un miracol perpetuu, iar spectacolul lumii îl fascina mereu. Singura lui bogăție pămîntească a fost bucuria de-a trăi. În declarațiile lui de avere n-a menționat, nici din greșeală, că era bilionar în … FELIX. Mira-s-ar cineva, dacă ar afla că a fost impozitat post-mortem pentru această evaziune? „O, tempora, o, mores”!
Așa cum în politichie nu și-a abandonat crezul liberal, tot așa a funcționat și-n hermeneutica unui folclor, așa-zis domestic: Tavi s-a însoțit cu Doina sau invers, n-are importanță, „forever”, și cînd a fost de veselie, și când a fost de jale. Rodul-minune al acestei predestinate comuniuni este multiubita lor fiică, Ioana. Aceste făpturi feminine au fost emblematice pentru el, tatăl și bărbatul. Amîndoua sunt puternice, sunt călite să înfrunte asperitățile vieții. Ele au fost modelate, normal, în bună măsură, de Tavi. La o adică, se vor găsi niște prieteni-cârje să le sară-n ajutor, dacă e musai nevoie.
Tavi, ne revedem la soroc. Pînă atunci, fie-ți așteptarea ușoară. Privește înapoi cu … mîndrie, ai de ce, cu prisosință. Dacă un stejar arde lovit de trăsnet într-o singură noapte, altuia, în loc, precum „ALDE BOTanicus”, îi trebuie un secol să se împlinească drept în calea furtunilor. Nu vom putea uita vreodată că între efemer și veșnicie s-a insinuat un gol atît de dureros. Pentru umplerea acestui hiat s-a-nchegat ad-hoc nucleul dur al unui cerc prozelitic, avînd un scop, pur și simplu, comemorativ. Fenix va renaște-ntr-o bună zi și-n urbea noastră burdușită de mitologie. Oricum, de aici înainte nimic nu va mai fi așa cum a fost, nici o resetare a noastră, a celor rămași, nu e cu putință, rămînînd să trăim tot așa, mai departe, în „cea mai bună dintre lumile posibile”, osîndiți fiind să-i dăm acesteia un sens, fiecare după cum îl taie capul. Truisme–truisme, vorbe–vorbe…
A Dio, prieten drag! „Sit tibi terra levis”.
Or – Fan Club „B.O.R.” (recte desiglarea ne-ortodoxă … „Bot Octavianus Redivivus”)
Loading ...
