Actualizat noiembrie 23rd, 2024 1:47 PM
E dovadă de ochelari de cal o analiză superficială a cazului Charlie Hebdo. Lucrurile sunt mult mai complicate decât concluzionarea cum că niște dezaxați au decimat o redacție de ziar în chip de răzbunare religioasă. Nu. Asta e doar partea cea mai de suprafață a unei probleme, a unui conflict mocnit care pune în tabere adverse lumea Occdidentată și lumea Occidentală schimbată de afluxul imens de islamiști.
Sigur că nu avem cum să găsim un răspuns clar privind cele întâmplate la Paris. Aici nu e o știință exactă. Relațiile dintre Franța și fostele colonii, respectiv Franța și țările musulmane din care au venit oceane de imigranți de-a lungul anilor e caz de studiu aprofundat. Iar Statul Francez nu face altceva decât să culeagă roadele unor politici exagerat de permisive în privința celor care au vrut, în ultimii 40 – 50 de ani, să se mute acolo și să trăiască acolo.
Dintr-o oarecare experiență experiență personală, datorită contactului familial pe care îl am cu Hexagonul și, nu în ultimul rând, pentru că urmăresc actualitatea franceză via internet pot spune un lucru: o parte semnificativă a musulmanilor adoptați de Franța nu vor / nu pot să se adapteze regulilor orânduirii din această țară deosebit de generoasă cu ei. O situație care se tot formează încă de după războiul din Algeria. Facilități, ajutoare financiare, scutiri de taxe și impozite (n.b.: în timp ce francezilor băștinași le e împovărată existența cu biruri care devin tot mai greu de suportat) și alte ofrande de diverse tipuri (de exemplu ciuntirea istoriei Franței, la școală, acolo unde copiii nu mai învață despre perioada colonială pentru ca elevii proveniți din acele țări să nu cumva să se simtă prost…) au făcut ca această comunitate musulmană să confunde amabilitatea cu slăbiciunea. Iar pe fondul creșterii în intensitate a fenomenului terorist, atitudinea critică la adresa liderilor și ideologilor Islamului este, din câte se pare, un pretext excepțional pentru atentate precum cel de la Paris.
Charlie Hebdo e un săptămânal satiric axat pe desene și texte prin care autorii își asumă că duc ironia și hazul la limitele lor extreme, la graniță cu insulta. Dar nu este vorba despre o cruciadă împotriva religiei musulmane, ci despre a-i face pe oameni să vadă lucrurile și din alt unghi. O perspectivă pentru a scoate la iveală excesele tuturor religiilor și tuturor curentelor politice, dar și a felului în care influenții lideri ai cultelor de pe toate meridianele spală creierul celui slab de înger convingându-l să comită, iată, chiar și crime în numele Profetului. Cine nu acceptă că într-o țară democratică este permisă și existența unor asemenea organe de presă, la modul sincer, cred că nu merită binele oferit de această țară! Putem să nu fim de acord unii cu alții, dar asta nu înseamnă că ne omorâm ca pe vremea Vestului Sălbatic.
Așadar, dincolo de tragedia efectivă de la Paris, pourquoi suis-je Charlie? E simplu. Și nu vreau să devin patetic spunând că și eu, ca jurnalist în Oradea, risc să fiu ucis precum colegii francezi sau alții omorâți pe te miri unde. E pur și simplu o chestiune de libertate a opiniei. Polarizarea excesivă se simte și în România. Mai țineți minte „războaiele” recente între presa băsistă și presa anti-băsistă? Între presa care îl critica pe Raed Arafat și cea care îl susținea? Dacă nu ești anti-băsit sau pro- Arafat înseamnă că ești rău și corupt. Sau invers. Vi se pare normal? Mie nu. Probabil că niciuna dintre părți nu are dreptate. Dar avem dreptul să ne exprimăm. Fie că place ceea ce spunem / scriem, fie că nu. Aș fi la fel de revoltat dacă un pro-băsist fanatic sau un îndrăgostit iremediabil de Udrea ar năvăli la Antena 3 și i-ar omorî pe Badea și Gâdea. Aș fi la fel de revoltat dacă vreun amorezat de Voiculescu sau de Grecu i-ar călca cu mașina, voit, pe Banciu sau pe Matei.
Din păcate, dată fiind lumea nebună în care trăim, în care viața de zi cu zi devine tot mai grea în loc să ne fie tot mai ușoară, nu trebuie mult pentru ca cineva să se descarce tocmai pe cei pe care îi citește / vede la TV / ascultă la radio. Poate nu i-a plăcut o opinie sau modul în care a fost scris un articol și iată-l în fața unei redacții cu bâta de baseball în mână sau cu o armă albă. Sună aiurea, dar nu e deloc imposibil. Nu trebuie să moară dintr-un șut 10 jurnaliști pentru ca să se considere că libertatea presei și cea a exprimării sunt în pericol.
Dacă Charlie Hebdo a rezistat în timp, înseamnă că există cerere pentru așa ceva. Atunci când politicienii nu au curajul să spună unele lucruri (decât, eventual, extremiștii), când Guvernul nu are voie să spună acele lucruri, dar populația simte acele lucruri, e nevoie de o spărtură. Această spărtură este presa liberă. Cred că așa trebuie să se întâmple în toate țările civilizate.
Iată de ce și eu sunt Charlie.
Loading ...
