Actualizat ianuarie 15th, 2025 1:56 PM
Nu poți să nu fii subiectiv atunci când scrii despre un nou an care a trecut și despre un nou moment în care mergi, în 1 noiembrie, la cimitir pentru a-ți arăta respectul față de rude, prieteni, cunoștințe care au părăsit deja această lume. Personal, obșinuit fiind cu „moda” mersului la „Rulikowski” încă de când eram copil, prima zi din noiembrie este mereu una în care aproape că numai la asta îmi stă capul. Din păcate, așa cum se întâmplă cu zeci de mii de orădeni de aici și din alte părți ale globului, am la cine merge acolo. Oameni iubiți și dragi care m-au crescut și mi-au trasat primele linii de ghidaj prin viață, persoane care mi-au făcut viața mai bogată și grație cărora pot avea amintiri excepționale. Iar gândul că, la un moment dat, ne vom reîntâlni mă face să fiu bucuros.
Într-un weekend extrem de încărcat (n.b.: duminică, 2 noiembrie, e primul tur al alegerilor prezidențiale), Cimitirul „Kazimir Rulikowski” s-a umplut de oameni, de flori și de lumânări. Totul e deja clasic orădean de Ziua Morților: autobuze care leagă Piața Unirii de capătul străzii Universității, șiruri de mașini care caută locuri de parcare (în van), taxiuri care vin cu clienți și pleacă mai departe, tarabe cu flori și candele, tot tacâmul.
Lipsește ceva, totuși. Copilul din mine ajunge la poartă și își închide pentru câteva secunde ochii. Merge înapoi în timp până prin 1982 când, de mână cu mama și cu bunica, a marcat primul 1 noiembrie fără bunicul care l-a iubit la nebunie. Da: același loc, același puhoi de oameni, aceeași atmosferă la înserat, dar fără vânzători de castane prăjite! Țineți minte? Copiii de acum 30 de ani adorau să meargă la cimitir de Ziua Morților pentru că, la ieșire, își primeau răsplata pentru răbdare: un „coif” de hârtie plin cu castane prăjite. Ce mai amintiri!
Acum, copilul devenit adult are responsabilitatea îngrijirii mormintelor și trebuie ca, măcar de 1 noiembrie, să lase deoparte nebunia cotidianului și să îi salute pe cei plecați, să le pună buchete de flori de sezon la căpătâi și să aprindă niște lumânări în memoria lor. Cimitirul e un furnicar în această zi. E frumos. Da, e frumos! Nimic deplasat sau morbid în ceea ce spun: imensul loc cu locuri de veci prinde viață. Grupuri de prieteni, familii întregi vin cu copii și bătrâni, aduc flori și flacoane cu apă și aranjează mormintele celor dragi. Alții, conform unor obiceiuri mai vechi, nu vin decât să aprindă lumânările pe mormintele deja aranjate cu o zi sau două mai devreme. Și se stă la o vorbă, la depănare de amintiri și chiar la o gură de ceva tare în cinstea celor ce nu mai sunt. De fapt, a celor ce sunt și vor fi mereu!
Tradiția locului – cunoscută de adevărații orădeni – e respectată cu sfințenie. Încă din cursul după amiezii, la mormântul patronului spiritual al cimitirului municipal au apărut sute de candele / lumânări. La fel fac și eu, păstrând obiceiul văzut încă de acum 3 decenii: înainte de a părăsi incinta cimitirului, mă opresc la monumentul funerar al lui Kazimir Rulikowski și aprind acolo o lumânare. Așa cum au făcut și azi mii de oameni care au (re)venit acolo unde cei plecați (ne) așteaptă cu răbdare tot anul. Fără să ne reproșeze că nu venim destul de des!
Pentru toți morții orădenilor, indiferent de etnie și de confesiune: Fie-le țărâna ușoară!
[nggallery id=2693]
Loading ...
