Sub titlul „Povești între două instrumente”, recitalul din această seară propune publicului o incursiune în universul intim al muzicii de cameră, acolo unde dialogul dintre violoncel și pian devine o confesiune dublă – o întâlnire între vocea gravă, caldă, a coardei și respirația profundă, amplă, a claviaturii.
Fiecare lucrare din program se așază precum o pagină dintr-un jurnal al umanității sonore: de la puritatea arhitecturală a lui Bach, la exuberanța ludică a lui Mozart, noblețea spirituală a lui Beethoven, lirismul melancolic al lui Schumann și introspecția tragică a lui Șostakovici.
În acest an, timpul pare să-și plece fruntea în fața celor care i-au dat glas: Bach, a cărui muzică veghează de 275 de ani din tăcerea veșniciei; Beethoven, născut acum 255 de ani, cel care a învățat omenirea să-și asculte propriul destin; Schumann, născut acum 215 ani, poetul inimii romantice; și Șostakovici, trecut în eternitate de o jumătate de secol, mărturisitorul lucid al secolului XX. Astfel, această seară devine un pod de sunet întins peste veacuri – de la lumina ordinii baroce până la frământarea modernității.
Johann Sebastian Bach (1685–1750), născut la Eisenach, în Thuringia, Germania, într-o familie în care tradiția muzicală s-a transmis din generație în generație, a fost apreciat în timpul vieții mai ales ca organist și clavecinist, însă astăzi este recunoscut drept una dintre cele mai mari personalități ale muzicii universale. Printre cele mai importante creații ale sale se numără Concertele brandenburgice, Clavecinul bine-temperat – cu un evident caracter pedagogic – și Missa în si minor, alături de numeroase capodopere liturgice și instrumentale, care însumează mii de opusuri. Bach a reușit să împletească formele, stilurile și tradițiile muzicale ale epocilor anterioare într-o sinteză proprie, creând un univers sonor de o desăvârșită armonie. Figură tutelară a întregii muzici occidentale, el rămâne un simbol al ordinii divine și al echilibrului interior, viața sa – trăită între biserică și familie – fiind o veritabilă slujire a artei și a perfecțiunii sonore. Prin polifonia sa de o claritate arhitecturală și prin profunzimea spirituală a scriiturii, Bach a transformat sunetul într-o formă de rugăciune.
Suita nr. 1 în Sol major, BWV 1007, este prima dintre cele șase suite pentru violoncel solo compuse de Johann Sebastian Bach, și ocupă un loc special în repertoriu atât pentru interpret, cât și pentru ascultător. Violonceliștii consideră suitele solo ale lui Bach drept pietre de încercare sacre pentru arta lor instrumentală, care necesită extrem de multă tehnică, interpretare și expresie, necesitând ani, dacă nu chiar o viață întreagă pentru a fi stăpânite. Ascultătorii prețuiesc o paletă sonoră unică, caracterizată de sonoritatea caldă, profundă și lemnoasă a violoncelului solo intim, atât de aproape de vocea umană naturală, prezentând o colecție de povestiri muzicale scurte, bogate în designuri elegante, emoții ample și reflecții transcendente. Această suită, alcătuită din dansuri stilizate – preludiu, allemande, courante, sarabandă, menuet și gigue – îmbină sobrietatea barocă cu o grație aproape vocală. În această Suită, violoncelul devine o voce singulară, capabilă să sugereze nu doar armonii, ci și lumi interioare.
Ciclul de Șase Suite din care face parte lucrarea interpretată în această seară de Octavian Lup, a lâncezit aproape în obscuritate până când un student catalan la violoncel, în vârstă de 13 ani, pe nume Pablo Casals, a descoperit un exemplar tipărit la o librărie second-hand din Barcelona, în 1890. Casals a început o obsesie de-o viață pentru suite, exersându-le timp de peste un deceniu înainte de a le prezenta în public. Lui Casal i-a luat aproape o jumătate de secol de la descoperirea sa pentru a înregistra suitele: realizate între 1936-1939, înregistrările Casals au introdus în sfârșit suitele pentru violoncel în lumea largă, stabilindu-le ferm în repertoriul capodoperelor. Astăzi, există sute de ediții tipărite și câteva zeci de înregistrări ale celor mai mari violonceliști ai lumii. Într-adevăr, la fel ca o mare parte din muzica „absolută” extraordinară a lui Bach, care aparent transcende orice instrumentație anume, suitele au fost transcrise și înregistrate pentru o gamă largă de instrumente și ansambluri.
