În 2006, când ne-au executat la baraj, i-am urât. Apoi, când am văzut că încep să creadă că se pot menţine în ligă nu mi-a păsat. Când i-am văzut luptând cu mai marile bucureştene am început să-i simpatizez, apoi să-i consider favoriţii mei când au luat meritat un titlu. Iar când au făcut dovada că se bat, la propriu, până la ultima picătură de energie, sudoare, sânge, cu mai marii Europei am devenit un fan al ideii de echipă luptătoare capabilă nu să moară pe teren ci să-i facă pe ceilalţi să moară! Tot 11-le Urziceniului poate nu valora cât o vedetă de la Sttutgart sau Glasgow Rangers ori Liverpool însă băieţii lui Bucşaru jucau cu sufletul. Şi asta este peste putinţa unora. Când au destrămat echipa i-am considerat pe cei de-acolo tembeli. Unii vobeau de echipă artificială. Să fim serioşi. Aşa toate echipele sunt artificiale. Apoi echipa de vis a romînilor, care sintetiza că mai există putere de luptă în acest popor, s-a destrămat de tot. Aun mai rămas doi trei restul… valea la campioana Steaua. Care Steaua, prin vocea patronului ei, atât de cunoscător în ale fotbalului, se pregătea să câştige la Urziceni cu 75-0. Numai că, de la 75-0, la 0-1 e cale lungă, cât să-i ajungă… Şi încă o dată Unirea mi-a demonstrat că este acea echipă de care fotbalul romînesc avea nevoie. O echipă ieşită din tipare, ieşită din ceea ce noi numim comun. Şi sper din tot sufletul să scape de retrogradare. Numai ca să le facă în ciudă tuturor celor care cred că în fotbal banul e totul şi nu înţeleg de ce cel mai bogat club din lume, Manchester City nu câştigă, niciodată, nimic. Chiar şi la Timişoara au avut nevoie de arbitraj… Dar să revin şi să închei. Până la urmă Steaua nu a fost decât prima victimă a unei echipe care joacă fotbalul prima dată cu inima, apoi ci capul şi abia la urmă cu picioarele.