Fiecare gen muzical are frumusețea sa aparte. În ceea ce privește simfoniile, compozitorii de cele mai multe ori și-au exprimat întrega lor trăire, combinând sentimentele intense cu capacitățile lor componistice. Însă, în ceea ce privește concertele instrumentale, acestea sunt dedicate unui anumit instrument și prin urmare, simțirile și gândurile compozitorilor au fost transpuse prin vocea acelui instrument. Cu un acompaniament orchestral în spate, instrumentul solist poartă cu el temele cele mai importante și în același timp, scoate în evidență cele mai frumoase caracteristici ale sale. Chiar dacă orchestra are rolul ei esențial asigurând partea de acompaniament, în centrul atenției rămâne instrumentul pentru care a fost dedicată lucrarea. Mai mult de atât, partiturile concertelor instrumentale aduc în prim-plan solistul aflat pe scenă, care își poate etala atât calitățile profesionale, cât și sentimentele profunde. Astfel, întreaga poveste muzicală prinde viață prin glasul instrumentului, exprimând pe de-o parte gândurile compozitorului și pe de alta, cele ale solistului, împletindu-se într-un act artistic unic.

Marea majoritate a concertelor scrise de-a lungul timpului au fost dedicate pianului sau viorii, urmate apoi de violoncel. Chiar dacă toate instrumentele au atras atenția compozitorilor, unii având afinități pentru un instrument sau altul, în cele din urmă cele mai frecvente partituri instrumentale se îndreaptă către pian, apoi vioară și apoi violoncel. Prin urmare, într-un Concert de concerte, fiecare dintre cele trei instrumente trebuie să fie prezent. Filarmonica de Stat Oradea propune un concert cu titlul menționat anterior, în data de 16 octombrie 2025, ora 19.00 la sala de concerte „Enescu – Bartók”. Orchestra va fi dirijată de Jankó Zsolt, iar pe scenă vor urca laureații Concursului New Hope, ediția 2025: Pianista Isabella Voropciuc, violonistul Petre Abraham Smeu și violoncelistul Jan Sekaci. Programul serii cuprinde trei dintre cele mai frumoase și mai complexe partituri instrumentale care s-au scris vreodată: Concertul pentru pian și orchestră nr. 24, KV 491 de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul pentru vioară și orchestră în re minor, op. 47 de Jean Sibelius și Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră, op. 107 de Dmitri Șostakovici.

Concertul pentru pian și orchestră nr. 24, KV 491 a fost compus de către Mozart în perioada de maturitate, în iarna dintre 1785-1786. La 24 martie 1786 partitura a fost finalizată, la doar trei săptămâni după ce a compus Concertul pentru pian nr. 23 în La major. Compozitorul intenționa să îl interpreteze în calitate de solist și din acest motiv, partitura solistică nu a fost scrisă în întregime, urmând ca Mozart să improvizeze, cel mai probabil. O lună mai târziu, lucrarea a fost interpretată la Burgtheater Viena, Mozart aflându-se la pian și dirijând orchestra în același timp.

La fel ca în cazul simfoniilor, Mozart s-a ferit să abordeze tonalități minore în concertele sale. În ceea ce privește lucrările mari scrise pentru pian, doar două dintre acestea au fost compuse în tonalități minore, respectiv: Concertul pentru pian nr. 20 în re minor și Concertul pentru pian nr. 24 în do minor. De menționat este și faptul că niciuna dintre compozițiile sale din acest gen nu au o orchestră atât de mare în spate: corzi, instrumente de suflat din lemn, corni, trompete și timpani. Prima mișcare, Allegro, are formă de sonată și este mai lungă decât oricare altă mișcare introductivă din concertele lui Mozart scrise anterior acestuia. Cea de-a doua parte, Larghetto, este scrisă în Mi bemol major (tonalitatea relativă a lui do minor), și prezintă o temă surprinzător de simplă. Mișcarea finală, Allegretto, are o temă și opt variațiuni în do minor.

Concertul pentru pian și orchestră nr. 24 este una dintre cele mai avansate lucrări din acest gen din creația lui Mozart. Mai mult, muzicologul Arthur Hutchings a declarat că este cel mai strălucit concert de pian compus de Mozart. Lucrarea face parte dintr-o serie de trei concerte, compuse de către Mozart într-un ritm foarte rapid: Nr. 22 în Mi bemol major, Nr. 23 în La major și Nr. 24 în do minor. Ultimul a fost finalizat chiar înainte ca opera sa comică Nunta lui Figaro să aibă premiera. Cu toate că au fost scrise în același timp, opera și concertul de pian se află la poluri opuse: lucrarea scenică abundă de tonalități majore, în timp de compoziția pianistică este scrisă în tonalitate minoră. Pianistul și muzicologul Robert D. Levin consideră că lucrarea pentru pian a reprezentat partea întunecată exprimată de Mozart în contrast cu opera sa comică.