Actualizat noiembrie 23rd, 2024 9:40 PM
Din orgoliul nostru, răsărit tocmai din vestul ce ne bate la uşă, cu mireseme înfloritoare, ne dăm seama că noi, orădenii, avem mereu un blazon de apărat. Vremurile bântuite fie de incompetenţă, fie de neşansă au transformat, însa, nobilul de ieri, ce respira aerul tare al elitelor, în slujitorul de azi. Am pretenţia că ziua aceasta nu se mai sfârşeşte. La fel ca drumurile eterne. Între timp urc treptele blocului în care am reuşit, după atâţia de muncă, să descopăr cuvântul „acasă”, cu rate bancare pe viaţă. Pentru mine a muri ar fi un lux. Las gândurile sumbre şi zbor la altele, şi mai şi… Unele eşecuri le simţim ca pe un ghimpe în coaste. Şi e greu de suportat. Totuşi, un vecin mă trimite cu gândul ca într-o reverie… Şi revin în iarba verde, mă gândesc că FC Bihor are obligaţia de a redeveni ceea ce şi-a permis să uite, uneori, că a fost. Însă pe lumea aceasta sunt probeme mai mari decât fotbalul. În România secolului XXI o să găsiţi sate în care lumina provenită de la un bec e considerată cea mai mare bucurie a vieţii. Nu că Steaua, nu că Rapidul, nu că Bihorul… Ai neşansa să descoperi că există copii care, atunci când au şansa de a mânca o bucată de carne, redescoperă plăcerea de a trăi. Cunosc bătrânei care îi mulţumesc Domnului că vreun nepot şi-a amintit că el mai există pe această lume si l-a scos de la azil. Va petrece ultimele zile acasă, cu cei dragi. În toate aceste situaţii lacrimile izvorâte din ochii prea indulgenţi pentru o lume atât de nedrepată, hărăpăreaţă, idioată chiar, denotă bucuria unei normalităţi mult aşteptate… Poate că mă repet, dar dacă vreţi să descoperiţi România întoarceţi-o pe dos. E imaginea reală. Într-o ţară anormal, anormalul devine normal. Am ajuns acasă. Nu fotbal, nu CSM, subiecte care rămân la uşă. Sunt atâtea momente în care sportul nu mai contează.
Loading ...
