www.bihorstiri.ro

Nici nu mai știu dacă voi șoca sau nu și nici nu mă interesează. Da: afară cu ei! Și din Franța. Și mai de unde? O să vă las să vă puneți la muncă imaginația pentru a găsi răspunsul meu la această întrebare. Păi nu vi se pare că e jignitor și extraordinar de enervant pentru ceilalți români?

Cine nu ştie cum merg treburile şi doar vede ce se întâmplă în Oradea ar putea avea impresia că aici oamenii trăiesc pe picior mare. Nu că nu ar fi şi astfel de persoane, dar haideţi să ne gândim la pătura medie (dacă mai există astfel de oameni). Concret, mă refer la crescătoria de supermarket-uri care s-a instalat în oraş, de vreo câţiva ani.

Cu riscul de a părea subiectiv. Nu ştiu dacă este adevărat ceea ce a dezvăluit Evenimentul Zilei. S-a dovedit că informaţiile pe surse cu privire la dosarul penal pentru viol de minoră, deschis pe numele lui Cristi Tabără, sunt închipuiri. Ca să nu spunem tentative de şantaj. Parchetul local a negat că ar exista un astfel de dosar şi că s-ar fi dat declaraţii afirmative jurnaliştilor care au scris această poveste.
Eu unul nu cred că Cristi a făcut aşa ceva. Nu cred că ar putea face aşa ceva. Dar nu pentru că are o legătură mai deosebită cu Divinitatea, ci pur şi simplu pentru că nu este genul de bestie camuflată în miel. Oricine a avut ocazia să petreacă ceva timp cu el ştie asta.
Apoi, să nu uităm nici de rapiditatea cu care un ziar central a descoperit-o pe ex-dna Tabără. Explicaţia (aparent în sprijinul lui Cristi) cum că nu ar fi, fizic, în stare de aşa ceva, sugerând că relaţia lor conjugală sa destrămat tocmai din astfel de motive, este cel puţin jenantă. Era mai cinstit din partea Daianei, actualmente Gender, să spună că Cristi a divorţat de ea pentru că a prins-o în pat cu amantul. Nu are importanţă cine era amantul.
După aceea, mai este şi aspectul (decloc neglijabil al) postului de director al secţiunii de Film din cadrul TVR, probabil dorit de cineva care nu are cum să îl scoată de acolo pe Cristi. Decât apelând la acea presă care nu se sfieşte să mănânce un pic de rahat în perspectiva unor contracte publicitare sau a altor foloase, chiar şi lovind inuman într-o persoană publică despre care, până acum, nu s-a spus/scris nimic rău, care nu a fost implicat în nicio mârşăvie etc.
Recunosc că aş fi extrem de dezamăgit dacă s-ar ajunge să se demonstreze că fie şi numai o fărâmă din cele apărute pe surse este adevărat. Am, însă, acel simţ care îmi spune că Cristi nu e acel om.
Anyway, prietene, Oradea este alături de tine!
Şi cred cu sinceritate că jurnaliştii care nu fac parte din categoria care "pun botul" ar trebui să înceapă să ia atitudine şi să condamne astfel de modalităţi de a face rating/vânzare. Indiferent că sunt locali sau centrali...

România persistă în atipismul ei chiar şi în momente de clară dereglare economică mondială. În momentul de faţă nu mai are importanţă cine şi de ce a ascuns că şi ţărişoara noastră va primi un pumn în plină figură din partea crizei. Nu mai are importanţă ce s-ar fi întâmplat dacă Guvernul Tăriceanu ar fi băgat ceva bani la ciorap pentru vremuri grele. Nu! Contează doar prezentul şi viitorul imediat, pe care majoritatea îl vedem în culori nu tocmai pastelate. Culmea, cu toate că şi viaţa de zi cu zi a românilor este afectată drastic, unele lucruri nu par să se schimbe. Adică, cu toate că avem din ce în ce mai puţini bani de cheltuit, preţurile nu scad. Nu vorbesc aici despre elicoptere, avioane de tip charter, bijuterii antice sau yacht-uri. Vorbesc despre “banalităţi” gen pâine, lapte, legume, fructe şi carne. Chestii care vor sfârşi în sistemele de canalizare, dar fără de care nu putem trăi. Şi, implicit, dacă nu trăim, nu lucrăm, nu producem, nu plătim taxe şi impozite şi nu ieşim din criză. Cum sărăcia se face că produsele de necesitate zilnică nu devin ceva mai accesibile, în condiţiile în care lumea are bani din ce în ce mai puţini? De fapt, trebuie remarcat faptul că, deşi recesiunea şi problemele financiare curg pe toate canalele, parcările supermarket-urilor şi mall-urilor sunt pline mai mereu. Evident, există acolo şi pătura de snobi care merge acolo pentru a fi văzută, pentru că e trendy. Dar de la marile magazine se iese zilnic cu coşurile pline şi se cheltuiesc bani cu nemiluita. Păi aşa nu mai e de mirare că preţurile nu scad. “Crisis? What Crisis?”, se intitulează un album al trupei Supertramp. Doar acum realizeze ce mare adevăr se ascunde în această retorică, ilustrată, în anii '70, printr-o imagine în care un tip stă cu cocktail-ul sub o umbrelă de soare şi se bronzează, în timp ce, în jurul lui, poluarea este evidentă. Dar tipului nici că-i pasă. În cazul nostru, sub umbrela de soare stau comercianţii (care, parcă, sunt înţeleşi asupra preţurilor practicate), iar poluarea este, o să vă miraţi, nu criza, ci incompetenţa celor care ar trebui să uşureze niţel efectele acesteia. Ceea ce, dacă îmi permiteţi, este tot un fel de poluare. Una de care, de asemenea, nu vom scăpa cu una, cu două. Trist, dar adevărat!

Una dintre cele mai mici ţări din Europa blochează, de câteva zile, aproape întreaga lume. Izbucnirea vulcanului cu un nume pe care nu-l voi şti pronunţa niciodată, Eyjafjallajokull, a făcut să recunoaştem cu toţii că proverbul “buturuga mică răstoarnă carul mare” este adevărat. Ce-i drept, Natura este cea care îşi arată colţii.

În cadrul următoarelor rânduri, prin tineri înţeleg populaţia activă a ţării, dar mai mult pe cei de până la 45 de ani. De ce? Pentru că aşa consider eu. Şi trebuie să recunosc că scriu aceste gânduri cu o supărare accentuată (limitrofă cu un debut de ură) la adresa pensionarilor. Mă gândesc de luni de zile la un material pe care să-l public ca pe un editorial, apropos de tratamentul pe care colegii noştri din presa centrală îl acordă de ceva vreme celor ajunşi la vârsta senectuţii. Evident că sunt conştient de faptul că foarte mulţi mă vor condamna, înjura şi critica pentru modul de abordare, dar fie-mi permisă menţiunea că am fost provocat.

Adică nu se poate, fraţilor! Nu se poate ca zi de zi, de dimineaţa până seara, la televizor, toată lumea invitată şi toţi realizatorii de emisiuni să nu facă altceva decât să se ia de Guvern şi de situaţia tragică a pensionarilor. Dacă partea cu Guvernul o înţeleg, nu (mai) pot înţelege exagerarea asta cu care se dă cu atâta ardoare o luptă mediatică pentru binele pensionarilor. Şi aproape exclusiv a lor! De parcă ei ar fi viitorul ţării şi în ei ar sta ieşirea din criză şi relansarea economică. Doamne iartă-mă, dar e destul! Nimeni nu a avut curajul să combată manipularea (care, să fim serioşi, se face mai ales pentru că este vorba despre o pătură încă destul de importantă care votează...) şi să le spună verde-n faţă că foarte mulţi bătrâni o duc mai bine decât tinerii. Şi nu mă refer aici la cei cu venituri “nesimţite”. Şi spun asta fiind de acord şi cu faptul că există o parte a lor care au pensii de toată batjocora. Dar cu tinerii ce facem? Ne plângem că au plecat şi că vor din nou să plece, dar aproape că nu facem nimic pentru a-i ţine acasă. Oameni tineri şi în floarea vârstei se gândesc toată ziua la cum să facă pentru a da de mâncare copiilor. Între timp, pensionarii se calcă în picioare şi stau la coadă cu nopţile pentru a prinde bilete de tratament. Alţii, în schimb, numai la a pleca la tratament nu se pot gândi, căci nu au bani nici de pită. E harababură în România, iar problema “săracilor” pensionari acoperă 70% din spaţiul de emisie al televiziunilor de ştiri. Ba mai şi vin tot felul de reprezentanţi ai entităţilor pensionăreşti, care, în loc să stea cu nepoţii sau să joace o tablă cu vecinul, preferă să dea apă la moara politicienilor care, momentan, le ţin partea şi le plâng de milă.

Ştiţi, bunica mea preferată a murit în 2001. Poate de aceea nu mai am foarte tare la inimă chestiunea bătrânilor. Dar nu pot să uit că, după 42 de ani (!) munciţi (trei sferturi în calitate de revizor-contabil) avea o pensie mizeră. Realmente. Ca şi cum, acum, ar lua vreo 500 lei. Dar nu s-a plâns niciodată. A trăit ca şi chiriaş într-un apartament de Stat şi care a revenit Primăriei, pentru că nu l-a putut cumpăra. Dar nu s-a plâns! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona la ceea ce se întâmplă acum. Ştiu, însă, că nu ar aplauda accentuarea baiurilor bătrânilor în detrimentul rezolvării problemelor tinerilor!

Cred că sunteţi de acord cu mine că unul dintre principalele scandaluri de la începutul acestui an este cel de la Muzeul Ţării Crişurilor (MTC). Ciorbă reîncălzită, ar spune unii, căci discordia dintre şeful CJ Bihor, Radu Ţîrle şi managerul de la MTC este de anul trecut. Pe scurt, ideea este că acoperişul Muzeului a fost făcut de mântuială, a costat aproximativ 17 miliarde lei vechi şi nu e în regulă. Ţiglele au fost montate aiurea, iar apa de pe ele se infiltrează în pereţii imobilului grandios de pe strada Armatei Române, ameninţând integritatea structurii de rezistenţă. Vinovat, în opinia lui Ţîrle, este directorul Aurel Chiriac, care ar fi trebuit să pună biciul pe constructor şi să facă în aşa fel încât lucrarea să nu fi fost făcută degeaba. Da, muzeograful Chiriac, care ştie despre construcţii cam cât cunoaşte preşedintele CJ Bihor despre procesul de fiamare. Evident, nimeni nu cred că contestă obligativitatea beneficiarului de a verifica mersul unui şantier. Mai ales dacă e vorba de bani publici. Şi mulţi. Foarte mulţi! Dar, mă întreb şi eu: nu cumva şi ordonatorul de credite ar fi trebuit să mai bage câte un control de specialist, din când în când? Că, har Domnului, au fost destui angajaţi de specialitate în cadrul CJ, în fosta legislatură. Adică, ceea ce nu înţeleg eu, este motivul acestei vehemenţe a lui Ţîrle de a cere demisia managerului Chiriac, invocându-se proasta gestionare a şantierului de la acoperişul noului sediu al MTC. Mai ales în condiţiile în care, cică, deficienţele au fost descoperite mai demult. Deci de ce acum scandalul? Şi în condiţiile în care firma executantă are obligaţia de a repara. Spuneţi-mi că sunt paranoic, dar nu mă mai pot gândi decât la faptul că cineva trebuie plantat în locul lui Aurel Chiriac. Lucru care nici nu m-ar mira. Unii s-ar putea gândi că omul e de prea multă vreme şef peste cel mai mare muzeu din Bihor. De prin '95, dacă nu mă înşel. Şi hai să fim cinstiţi: nici “mesianicii” de liberali (sau ce-or fi!) veniţi la putere în 2008 nu sunt fete virgine în materie de aducere în locuri călduţe a câtorva apropiaţi. Necazul e că angajările în posturi bugetare au cam fost îngheţate. Aşa că trebuie găsit ceva pentru a face loc. Sincer, chiar dacă şi mie mi se pare scandalos că o lucrare atât de importantă şi atât de scumpă (plătită din bani publici!!) se poate dovedi de mântuială după doar trei ani de la finalizare, mazilirea managerului Chiriac îmi miroase a intenţie de nepotism a “fratelui” Ţîrle. În septembrie 2010, contractul de închiriere dintre CJ şi Episcopia Romano-Catolică (pentru Palatul Baroc) expiră. Şi nimeni nu poate garanta prelungirea înţelegerii, mai ales în condiţiile în care UDMR este la Putere cu PD-L, Bihorul fiind, teoretic, condus de liberali. Unde se vor duce exponatele, dacă noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor nu va fi gata?

Nimeni nu a suflat o vorbă. Nu în toamna lui 2008, când toate ţările normale aplicau deja primele măsuri anti-criză. Am început să auzim că e groasă rău treaba cu criza după îndeplinirea primului vis guvernamental al lui Traian Băsescu. Şi atunci doar pentru că era nevoie de o motivaţie serioasă pentru aruncarea României în cea mai mare datorie din ultimii 20 de ani. Că dacă nu era “musai” să luăm bani de la FMI, am impresia că încă şi acum am fi auzit poveşti de adormit copii apropos de rahatul economico-financiar în care ne aflăm. Acum, după îndeplinirea celui de-al doilea vis guvernamental al lui Băselu, suntem cam tot acolo. Adică în rahat până la gât. Sau chiar mai sus de gât!

Degeaba încearcă, la televizor, personalităţi “marcante” ale vieţii politice (şi aduse cu regularitate pe sticlă) să ne convingă că nu ar mai fi aşa de rău, am tendinţa să nu-i (mai) cred. Ba mai aud şi că scumpirile anunţate deja în toate domeniile nu sunt, de fapt, scumpiri, ci indexări. Să mori de râs, nu alta! Perfect! Dar să indexeze atunci şi salriul minim/mediu pe economie. Nu aşa ar fi corect?! Că prea uşor se dă vina, ba pe inflaţie, ba pe criză, ba pe naiba ştie ce. Colac peste pupăză, au început şi vânzările de gogoşi pe tema bugetului anului 2010. Fonduri tăiate de la unii, plusate la alţii.

Repornirea motoarelor economiei, atât de trâmbiţată în a doua parte a anului trecut, pare împotmolită. Poate chiar în preţul combustibilului, care, de la 1 ianuarie, s-a majorat deja de două ori. Pardon: s-a indexat! Dar să ne bucurăm: blondina de la Dezvoltare Regională şi Turism are idei salvatoare. Udrea vrea terenuri de golf! Că de aia nu am avut destui străinezi în vizită prin frumoasa noastră ţară şi de aia euroii sau dolăreii lor au mers la alţii, în loc să rămână în perimetrul carpato-danubiano-pontic.

Cheia înfloririi de după criză a României este golful! Dar nu cred că cel jucat de Tiger Woods. Însă, la ce ifose are şi la ce nas i s-a dat, nu mă mir că Elena noastră (de fapt, a lu' Băselu!) are astfel de idei geniale şi “salvatoare”. Noroc că povestea cu Troia a fost deja consumată pe vremea anticilor greci! Altminteri fata asta ar fi în stare să bage ţara chiar şi în război pentru a-şi satisface plăcerile...