www.bihorstiri.ro

În cadrul următoarelor rânduri, prin tineri înţeleg populaţia activă a ţării, dar mai mult pe cei de până la 45 de ani. De ce? Pentru că aşa consider eu. Şi trebuie să recunosc că scriu aceste gânduri cu o supărare accentuată (limitrofă cu un debut de ură) la adresa pensionarilor. Mă gândesc de luni de zile la un material pe care să-l public ca pe un editorial, apropos de tratamentul pe care colegii noştri din presa centrală îl acordă de ceva vreme celor ajunşi la vârsta senectuţii. Evident că sunt conştient de faptul că foarte mulţi mă vor condamna, înjura şi critica pentru modul de abordare, dar fie-mi permisă menţiunea că am fost provocat.

Adică nu se poate, fraţilor! Nu se poate ca zi de zi, de dimineaţa până seara, la televizor, toată lumea invitată şi toţi realizatorii de emisiuni să nu facă altceva decât să se ia de Guvern şi de situaţia tragică a pensionarilor. Dacă partea cu Guvernul o înţeleg, nu (mai) pot înţelege exagerarea asta cu care se dă cu atâta ardoare o luptă mediatică pentru binele pensionarilor. Şi aproape exclusiv a lor! De parcă ei ar fi viitorul ţării şi în ei ar sta ieşirea din criză şi relansarea economică. Doamne iartă-mă, dar e destul! Nimeni nu a avut curajul să combată manipularea (care, să fim serioşi, se face mai ales pentru că este vorba despre o pătură încă destul de importantă care votează...) şi să le spună verde-n faţă că foarte mulţi bătrâni o duc mai bine decât tinerii. Şi nu mă refer aici la cei cu venituri “nesimţite”. Şi spun asta fiind de acord şi cu faptul că există o parte a lor care au pensii de toată batjocora. Dar cu tinerii ce facem? Ne plângem că au plecat şi că vor din nou să plece, dar aproape că nu facem nimic pentru a-i ţine acasă. Oameni tineri şi în floarea vârstei se gândesc toată ziua la cum să facă pentru a da de mâncare copiilor. Între timp, pensionarii se calcă în picioare şi stau la coadă cu nopţile pentru a prinde bilete de tratament. Alţii, în schimb, numai la a pleca la tratament nu se pot gândi, căci nu au bani nici de pită. E harababură în România, iar problema “săracilor” pensionari acoperă 70% din spaţiul de emisie al televiziunilor de ştiri. Ba mai şi vin tot felul de reprezentanţi ai entităţilor pensionăreşti, care, în loc să stea cu nepoţii sau să joace o tablă cu vecinul, preferă să dea apă la moara politicienilor care, momentan, le ţin partea şi le plâng de milă.

Ştiţi, bunica mea preferată a murit în 2001. Poate de aceea nu mai am foarte tare la inimă chestiunea bătrânilor. Dar nu pot să uit că, după 42 de ani (!) munciţi (trei sferturi în calitate de revizor-contabil) avea o pensie mizeră. Realmente. Ca şi cum, acum, ar lua vreo 500 lei. Dar nu s-a plâns niciodată. A trăit ca şi chiriaş într-un apartament de Stat şi care a revenit Primăriei, pentru că nu l-a putut cumpăra. Dar nu s-a plâns! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona la ceea ce se întâmplă acum. Ştiu, însă, că nu ar aplauda accentuarea baiurilor bătrânilor în detrimentul rezolvării problemelor tinerilor!

Deşi trăim într-o ţară cu relief muntos în proporţie de 35 la sută, sportivii români au adus, de-a lungul vremii, doar 20 de puncte în clasamentul olimpiadelor de iarnă. De la performanţa lui Panţuru şi Neagoe, cea mai bună clasare a unor sportivi români se leagă tot de o echipă, cea de sanie două persoane, formată din Ion Apostol şi Liviu Cepoi, care a ocupat locul patru aşa cum puteţi vedea într-un articol alăturat. Bine, noi am fost prezenţi şi cu echipa de hochei. Am luat multe dar am fost acolo însă la astfel de sporturi noi suntem la rubrica: AU MAI PARTICIPAT. Asta pentru că nu pot să nu vă amintesc de cea mai tare fază, demnă de un record negativ şi cu o doză hilară demnă de o cauză mai bună. De exemplu, la Torino 2006, Florentin-Daniel Nicolae s-a clasat pe ultimul loc, 53, în proba de coborâre, reuşind performanţa de a fi depăşit de un sportiv din Africa de Sud. Acelaşi schior a reuşit locul 35 din 60, cu precizarea că de la locul 36 în jos toţi concurenţii au abandonat sau au fost descalificaţi. Acum începem să sperăm din nou într-o minune. Ne legăm speranţele de   Eva Tofalvi, Paul Constantin Pepene şi Petrică Hogiu. Aşteptările de la ultimii doi sunt legate mai ales de ultimele rezultate obţinure la Campionatele Mondiale de Juniori de la Hinterzarten, unde Paul Constantin Pepene a câştigat titlul mondial, în proba de urmărire pe distanţa de 30 de kilometri, iar Petrică Hogiu s-a clasat al doilea în proba de urmărire 20 de kilometri din cadrul aceleiaşi competiţii.

Postul de portar, de fapt postul de paznic, asta i s-a oferit lui Constantin Iacov de către conducătorii Federaţiei Române de Fotbal. Şi nu la o şuetă de bancuri sau la colţ de stradă ci chiar pe site-ul FRF! Absolut inadmisibil. E semnalul că trăim într-o ţară demnă de multe cauze mai bune, dar în primul rând cea a bunului simţ. Naşul, Mircea Sandu, s-a făcut stăpân peste tot fotbalul românesc. Nu de-acum, ci cu mult timp înainte. „E cel mai bun preşedinte de FRF din istoria noastră”, spune Mitică Dragomir. Sigur că naşul este invincibil de vreme ce el a stabilit regulile de concurs. Dar să-l umileşti aşa pe unul dintre candidaţi este o nebunie curată. Prin acest gest Naşul şi-a pierdut şi ultima fărâmă de simpatie. Dacă pentru această funcţie, de şef al fotbalului românesc, ar vota iubitorii de fotbal din România, nu conducătorii de cluburi, „dirijaţi” de atâţia ani, Mircea Sandu n-ar aduna 1% în faţa lui Gică Popescu spre exemplu. Însă fotbalul este ca Vaticanul, stat în stat. Mircea Sandu e mult peste Băsescu. Dacă Iacov ar aduna 70% Naşu ar avea 101%, dar doare lipsa de respect. Cum să fie năşicu respectat pe stadioane când el nu-şi respectă nici măcar adversarii? Este încă o umilinţă şi încă o dovadă că beneficiem de un fotbal condus de paranoia. Până când?

Cred că sunteţi de acord cu mine că unul dintre principalele scandaluri de la începutul acestui an este cel de la Muzeul Ţării Crişurilor (MTC). Ciorbă reîncălzită, ar spune unii, căci discordia dintre şeful CJ Bihor, Radu Ţîrle şi managerul de la MTC este de anul trecut. Pe scurt, ideea este că acoperişul Muzeului a fost făcut de mântuială, a costat aproximativ 17 miliarde lei vechi şi nu e în regulă. Ţiglele au fost montate aiurea, iar apa de pe ele se infiltrează în pereţii imobilului grandios de pe strada Armatei Române, ameninţând integritatea structurii de rezistenţă. Vinovat, în opinia lui Ţîrle, este directorul Aurel Chiriac, care ar fi trebuit să pună biciul pe constructor şi să facă în aşa fel încât lucrarea să nu fi fost făcută degeaba. Da, muzeograful Chiriac, care ştie despre construcţii cam cât cunoaşte preşedintele CJ Bihor despre procesul de fiamare. Evident, nimeni nu cred că contestă obligativitatea beneficiarului de a verifica mersul unui şantier. Mai ales dacă e vorba de bani publici. Şi mulţi. Foarte mulţi! Dar, mă întreb şi eu: nu cumva şi ordonatorul de credite ar fi trebuit să mai bage câte un control de specialist, din când în când? Că, har Domnului, au fost destui angajaţi de specialitate în cadrul CJ, în fosta legislatură. Adică, ceea ce nu înţeleg eu, este motivul acestei vehemenţe a lui Ţîrle de a cere demisia managerului Chiriac, invocându-se proasta gestionare a şantierului de la acoperişul noului sediu al MTC. Mai ales în condiţiile în care, cică, deficienţele au fost descoperite mai demult. Deci de ce acum scandalul? Şi în condiţiile în care firma executantă are obligaţia de a repara. Spuneţi-mi că sunt paranoic, dar nu mă mai pot gândi decât la faptul că cineva trebuie plantat în locul lui Aurel Chiriac. Lucru care nici nu m-ar mira. Unii s-ar putea gândi că omul e de prea multă vreme şef peste cel mai mare muzeu din Bihor. De prin '95, dacă nu mă înşel. Şi hai să fim cinstiţi: nici “mesianicii” de liberali (sau ce-or fi!) veniţi la putere în 2008 nu sunt fete virgine în materie de aducere în locuri călduţe a câtorva apropiaţi. Necazul e că angajările în posturi bugetare au cam fost îngheţate. Aşa că trebuie găsit ceva pentru a face loc. Sincer, chiar dacă şi mie mi se pare scandalos că o lucrare atât de importantă şi atât de scumpă (plătită din bani publici!!) se poate dovedi de mântuială după doar trei ani de la finalizare, mazilirea managerului Chiriac îmi miroase a intenţie de nepotism a “fratelui” Ţîrle. În septembrie 2010, contractul de închiriere dintre CJ şi Episcopia Romano-Catolică (pentru Palatul Baroc) expiră. Şi nimeni nu poate garanta prelungirea înţelegerii, mai ales în condiţiile în care UDMR este la Putere cu PD-L, Bihorul fiind, teoretic, condus de liberali. Unde se vor duce exponatele, dacă noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor nu va fi gata?

Într-o zi geroasă, de început de an, pe 11 ianuarie 1944, în plin război mondial, lui i-a venit prima idee genială, aceea de a se naşte. E tata, despre care vecinii îmi spun că a fost un copil năzdrăvan, mult peste media normală. Mai un geam spart peste procul tranşat de directoarea şcolii, deh, şutase, da’ nu nimerise poarta, mai un tort de frişcă, furat şmechereşte la diverse baluri, mai un advesar tăbăcit bine de fundaşul dreapta, Nicu Mihalcea.

Eu mi-l amintesc tinerel, pe când juca fotbal şi preda că doar era profesor de sport. Era un tătic puştan, cu părul brunet, natural şi ochii albaştrii. Îi stătea bine lâng-o sârboaică bruneţică, încadrată de cei doi feciori. Mi-l amintesc mereu în trening, cu fluierul şi cronometrul atârnate la gât. Prea de puţine ori l-am văzut în costum. Şi la nuntă s-ar fi dus în trening. Mi-l amintesc cum ne păcălea şi ne ducea la film, ca să vină între timp Moş Crăciun, cu care era ori sinonim, ori coleg de viaţă. Mi-l amintesc cum mă aşeza în teren, fixându-mi o zonă pe care aveam s-o înţeleg abia pe băncile facultăţii de sport.

Mai am şi acum poza cu el, campion ca antrenor la o echipă ce marcase într-un campionat 137 de goluri şi primise doar 9. Atunci mi-a zis: „Acum eşti fiul meu dar va veni o zi când lumea te va întreba, nu al cui eşti, ci tu cine eşti?”. Tata ne-a crescut în stil sportiv, direct, bărbăteşte. Şi-a învăţat fii esenţialul, deosebirea dintre bine şi rău. Ne-a arătat ce înseamnă familia şi dragostea părintească. Ne-a explicat că viaţa şi societatea sunt ca sportul. Că în fiecare sport există regulamente, reguli de joc şi multă muncă. Nu le respecţi, eşti eliminat şi pierzi. Aşa e şi viaţa, cu regulamentele ei. Ăsta-i tata.

Acum e puţin bolnăvior, după anii de pe terenul de sport, pe caniculă, ger, vânt sau ploaie, pentru că sportul e sport, pe orice teren şi-n orice condiţii. Va reveni în forţă, pentru că are nepoţi de crescut şi de învăţat să lovească mingea, să alerge, sau să sară, aşa cum a învăţat elevii timp de peste patru decenii. Mi-aş dori ca toţi copiii din lume să aibă un astfel de tată. Din păcate e unic.

PS - editorial publicat şi citit de tata, în "Ghimpele de Bihor" din 12 noiembrie 2009.

Azi, 11 ianuarie 2010, exact în ziua în care împlinea 66 de ani, lui i-a mai venit o idee. Aceea de a antrena în campionatul îngerilor. N-a plecat fără să ne mai predea o lecţie de viaţă:

Învaţă de la toate, căci toate sunt surori

Cum treci frumos prin viaţă

Cum poţi frumos să mori

Nimeni nu a suflat o vorbă. Nu în toamna lui 2008, când toate ţările normale aplicau deja primele măsuri anti-criză. Am început să auzim că e groasă rău treaba cu criza după îndeplinirea primului vis guvernamental al lui Traian Băsescu. Şi atunci doar pentru că era nevoie de o motivaţie serioasă pentru aruncarea României în cea mai mare datorie din ultimii 20 de ani. Că dacă nu era “musai” să luăm bani de la FMI, am impresia că încă şi acum am fi auzit poveşti de adormit copii apropos de rahatul economico-financiar în care ne aflăm. Acum, după îndeplinirea celui de-al doilea vis guvernamental al lui Băselu, suntem cam tot acolo. Adică în rahat până la gât. Sau chiar mai sus de gât!

Degeaba încearcă, la televizor, personalităţi “marcante” ale vieţii politice (şi aduse cu regularitate pe sticlă) să ne convingă că nu ar mai fi aşa de rău, am tendinţa să nu-i (mai) cred. Ba mai aud şi că scumpirile anunţate deja în toate domeniile nu sunt, de fapt, scumpiri, ci indexări. Să mori de râs, nu alta! Perfect! Dar să indexeze atunci şi salriul minim/mediu pe economie. Nu aşa ar fi corect?! Că prea uşor se dă vina, ba pe inflaţie, ba pe criză, ba pe naiba ştie ce. Colac peste pupăză, au început şi vânzările de gogoşi pe tema bugetului anului 2010. Fonduri tăiate de la unii, plusate la alţii.

Repornirea motoarelor economiei, atât de trâmbiţată în a doua parte a anului trecut, pare împotmolită. Poate chiar în preţul combustibilului, care, de la 1 ianuarie, s-a majorat deja de două ori. Pardon: s-a indexat! Dar să ne bucurăm: blondina de la Dezvoltare Regională şi Turism are idei salvatoare. Udrea vrea terenuri de golf! Că de aia nu am avut destui străinezi în vizită prin frumoasa noastră ţară şi de aia euroii sau dolăreii lor au mers la alţii, în loc să rămână în perimetrul carpato-danubiano-pontic.

Cheia înfloririi de după criză a României este golful! Dar nu cred că cel jucat de Tiger Woods. Însă, la ce ifose are şi la ce nas i s-a dat, nu mă mir că Elena noastră (de fapt, a lu' Băselu!) are astfel de idei geniale şi “salvatoare”. Noroc că povestea cu Troia a fost deja consumată pe vremea anticilor greci! Altminteri fata asta ar fi în stare să bage ţara chiar şi în război pentru a-şi satisface plăcerile...