www.bihorstiri.ro

România persistă în atipismul ei chiar şi în momente de clară dereglare economică mondială. În momentul de faţă nu mai are importanţă cine şi de ce a ascuns că şi ţărişoara noastră va primi un pumn în plină figură din partea crizei. Nu mai are importanţă ce s-ar fi întâmplat dacă Guvernul Tăriceanu ar fi băgat ceva bani la ciorap pentru vremuri grele. Nu! Contează doar prezentul şi viitorul imediat, pe care majoritatea îl vedem în culori nu tocmai pastelate. Culmea, cu toate că şi viaţa de zi cu zi a românilor este afectată drastic, unele lucruri nu par să se schimbe. Adică, cu toate că avem din ce în ce mai puţini bani de cheltuit, preţurile nu scad. Nu vorbesc aici despre elicoptere, avioane de tip charter, bijuterii antice sau yacht-uri. Vorbesc despre “banalităţi” gen pâine, lapte, legume, fructe şi carne. Chestii care vor sfârşi în sistemele de canalizare, dar fără de care nu putem trăi. Şi, implicit, dacă nu trăim, nu lucrăm, nu producem, nu plătim taxe şi impozite şi nu ieşim din criză. Cum sărăcia se face că produsele de necesitate zilnică nu devin ceva mai accesibile, în condiţiile în care lumea are bani din ce în ce mai puţini? De fapt, trebuie remarcat faptul că, deşi recesiunea şi problemele financiare curg pe toate canalele, parcările supermarket-urilor şi mall-urilor sunt pline mai mereu. Evident, există acolo şi pătura de snobi care merge acolo pentru a fi văzută, pentru că e trendy. Dar de la marile magazine se iese zilnic cu coşurile pline şi se cheltuiesc bani cu nemiluita. Păi aşa nu mai e de mirare că preţurile nu scad. “Crisis? What Crisis?”, se intitulează un album al trupei Supertramp. Doar acum realizeze ce mare adevăr se ascunde în această retorică, ilustrată, în anii '70, printr-o imagine în care un tip stă cu cocktail-ul sub o umbrelă de soare şi se bronzează, în timp ce, în jurul lui, poluarea este evidentă. Dar tipului nici că-i pasă. În cazul nostru, sub umbrela de soare stau comercianţii (care, parcă, sunt înţeleşi asupra preţurilor practicate), iar poluarea este, o să vă miraţi, nu criza, ci incompetenţa celor care ar trebui să uşureze niţel efectele acesteia. Ceea ce, dacă îmi permiteţi, este tot un fel de poluare. Una de care, de asemenea, nu vom scăpa cu una, cu două. Trist, dar adevărat!

Una dintre cele mai mici ţări din Europa blochează, de câteva zile, aproape întreaga lume. Izbucnirea vulcanului cu un nume pe care nu-l voi şti pronunţa niciodată, Eyjafjallajokull, a făcut să recunoaştem cu toţii că proverbul “buturuga mică răstoarnă carul mare” este adevărat. Ce-i drept, Natura este cea care îşi arată colţii.

Cultura populară engleză susţine că Robin Hood şi banda sa trăiau în pădurea Sherwood, din Nottinghamshire. Era un fel de haiduc care lua de la bogaţi şi împărţea la săraci. O paralelă perfectă cu echipa de baschet masculin CSM Oradea care a reuşit să ia puncte mari de la mai marii campionatului U Mobitelco, CSU Asesoft, CSU Atlassib Sibiu sau BCM U Piteşti şi le-a împărţit la săracii Diviziei A, la te miri cine. Acum numai o minune mai poate duce echipa în play-off însă e clar că Oradea a avut capacitatea de a ajunge acolo şi nu a depins decât de propriul joc. Şi să fie şi mai limpede, iubitorii baschetului ştiu că nu la Tg. Jiu s-a pierdut bătălia ci în meciurile cu echipele mult prea modeste ca să ne pună probleme, dar care au reuşit, surprinzător, acest lucru. Când baţi aşii campionatului şi pierzi la lanterna roşie se cheamă că-ţi meriţi soarta chiar dacă obiectivul a fost îndeplinit: locurile 10-12. Un obiectiv care a părut prea mic uneori pentru evoluţiile echipei schimbată în bine o dată cu aducerea lui Cristian Achim.  

În acelaşi calapod se înscrie şi FC Bihor, echipa care a reuşit să bată la marea favorită la promovare, bogata seriei din B, U Cluj şi a pierdut puncte tocmai la o echipă ce se zbate să nu retrogradeze, Turda, altfel o echipă mai mult decât modestă. Numai nu ştiu dacă nu care cumva tocmai FC Bihor a ajuns o săracă a campionatului. Cel puţin la puncte.  

Cercetătorii britanici au făcut în acest an o dezvăluire şocantă. Este adevărat că Robin Hood luat de la bogaţi şi dădea la săraci, dar o făcea cu camătă. Se cheamă că atât CSM Oradea cât şi FC Bihor se ocupă de cămătărie însă nu suporterii le sunt datori ci ele sunt datoare suporterilor pentru simplu motiv că au arătat că se poate.

În cadrul următoarelor rânduri, prin tineri înţeleg populaţia activă a ţării, dar mai mult pe cei de până la 45 de ani. De ce? Pentru că aşa consider eu. Şi trebuie să recunosc că scriu aceste gânduri cu o supărare accentuată (limitrofă cu un debut de ură) la adresa pensionarilor. Mă gândesc de luni de zile la un material pe care să-l public ca pe un editorial, apropos de tratamentul pe care colegii noştri din presa centrală îl acordă de ceva vreme celor ajunşi la vârsta senectuţii. Evident că sunt conştient de faptul că foarte mulţi mă vor condamna, înjura şi critica pentru modul de abordare, dar fie-mi permisă menţiunea că am fost provocat.

Adică nu se poate, fraţilor! Nu se poate ca zi de zi, de dimineaţa până seara, la televizor, toată lumea invitată şi toţi realizatorii de emisiuni să nu facă altceva decât să se ia de Guvern şi de situaţia tragică a pensionarilor. Dacă partea cu Guvernul o înţeleg, nu (mai) pot înţelege exagerarea asta cu care se dă cu atâta ardoare o luptă mediatică pentru binele pensionarilor. Şi aproape exclusiv a lor! De parcă ei ar fi viitorul ţării şi în ei ar sta ieşirea din criză şi relansarea economică. Doamne iartă-mă, dar e destul! Nimeni nu a avut curajul să combată manipularea (care, să fim serioşi, se face mai ales pentru că este vorba despre o pătură încă destul de importantă care votează...) şi să le spună verde-n faţă că foarte mulţi bătrâni o duc mai bine decât tinerii. Şi nu mă refer aici la cei cu venituri “nesimţite”. Şi spun asta fiind de acord şi cu faptul că există o parte a lor care au pensii de toată batjocora. Dar cu tinerii ce facem? Ne plângem că au plecat şi că vor din nou să plece, dar aproape că nu facem nimic pentru a-i ţine acasă. Oameni tineri şi în floarea vârstei se gândesc toată ziua la cum să facă pentru a da de mâncare copiilor. Între timp, pensionarii se calcă în picioare şi stau la coadă cu nopţile pentru a prinde bilete de tratament. Alţii, în schimb, numai la a pleca la tratament nu se pot gândi, căci nu au bani nici de pită. E harababură în România, iar problema “săracilor” pensionari acoperă 70% din spaţiul de emisie al televiziunilor de ştiri. Ba mai şi vin tot felul de reprezentanţi ai entităţilor pensionăreşti, care, în loc să stea cu nepoţii sau să joace o tablă cu vecinul, preferă să dea apă la moara politicienilor care, momentan, le ţin partea şi le plâng de milă.

Ştiţi, bunica mea preferată a murit în 2001. Poate de aceea nu mai am foarte tare la inimă chestiunea bătrânilor. Dar nu pot să uit că, după 42 de ani (!) munciţi (trei sferturi în calitate de revizor-contabil) avea o pensie mizeră. Realmente. Ca şi cum, acum, ar lua vreo 500 lei. Dar nu s-a plâns niciodată. A trăit ca şi chiriaş într-un apartament de Stat şi care a revenit Primăriei, pentru că nu l-a putut cumpăra. Dar nu s-a plâns! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona la ceea ce se întâmplă acum. Ştiu, însă, că nu ar aplauda accentuarea baiurilor bătrânilor în detrimentul rezolvării problemelor tinerilor!